Basarabia – teritoriu românesc de sacrificiu
0
În curând se împlinesc 97 de ani de la unirea (condiţionată a) Basarabiei cu România. Un eveniment pe cât de neglijat la nivelul opiniei publice româneşti, pe atât de uzat în discursurile politicianiste. Ca de altfel întregul teritoriu dintre Prut şi Nistru, tratat până în prezent drept unul de sacrificiu.
Nu sunt înregimentat în „cohorta patrioţilor de profesie”, nu consider tricolorul un totem, nu rup cămaşa de pe mine când vorbesc despre (re)unire şi nici nu urmăresc vreun scop politic, de aceea îmi permit să fiu (auto)critic. Mă doare că românii mei au mai multe hotare (între ei) decât hotârâre; că sunt împărţiţi în două state, dar nu au niciun om de stat; că vorbesc aceeaşi limbă, dar îşi strâmbă unii altora graiurile etc.
Iliescu, rămăsese fidel Kremlinului şi potrivnic ideii de unitate.
De ce consider Basarabia un teritoriu de sacrificiu? Pentru că a fost o piesă de schimb în jocurile marilor puteri şi a rămas un spaţiu dispensabil, inclusiv pentru cauza românismului. Explic:
Anexarea Basarabiei de către Imperiul Rusiei nu a însemnat doar scindarea Ţării Moldovei, ci şi urgentarea formării conştiinţei naţionale moderne la români. Altfel spus, să nu se fi oprit bocancul rusului la Prut, nu se ştie dacă statul român ar mai fi apărut pe harta lumii. Datorită faptului că basarabenii s-au sacrificat la 1812, Moldova şi Muntenia s-au unificat la 1859.
Tot ca un spaţiu de sacrificiu au fost tratate şi cele 3 judeţe sud-basarabene (Cahul, Ismal şi Bolgrad), cedate Rusiei la 1878, în schimbul Dobrogei. Marele Eminescu se împotrivise acestui troc ordinar, criticând lipsa de fermitate a politicienilor români şi răbufnirea de veleitate a ţarului moscovit: „Rusia voieşte să ia Basarabia cu orice preţ: noi nu primim nici un preţ”. Din păcate, însă, zarurile au fost aruncate, iar destinele a mii de români basarabeni iarăşi sacrificate.
Ulterior, de la declanşarea şi până la implicarea României în primul război mondial, problema recuperării Basarabiei fusese eclipsată de posibilitatea încorporării Ardealului la Vechiul Regat. „Germanofilii” nu au putut face faţă tiradei „antantofile”: sărăcia Basarabiei era şi este incomensurabilă cu bogăţia Transilvaniei. Argumentul intelectualului Constantin Stere, precum că „Ardealul nu a pierit într-o mie de ani, nu va pieri nici de azi înainte”, fusese perceput ca un sacrilegiu, când de fapt basarabenii săi fuseseră cei sacrificaţi. Doar graţie unui cumul de circumstanţe favorabile (puciul bolşevic de la Petrograd, crearea partidei naţionale româneşti în Basarabia, intervenţia promptă a zemstvelor şi a dumelor orăşeneşti care solicitau unirea etc.), Sfatul Ţării a reuşit să repare neglijenţa guvernului Brătianu.
O altă situaţie în care Basarabia a fost sacrificată s-a consemnat pe 28 iunie 1940, când a fost cedată sovieticilor. Înţeleg destul de bine contextul dificil în care se aflau autorităţile române, dar nu pot să nu constat cât de facil (fără să se fi tras un foc de armă!) s-a renunţat la acest pătimit teritoriu. Cineva trebuie să o spună: românii nu au avut tăria şi demnitatea polonezilor sau a balticilor să se opună pretenţiilor revanşarde şi anexioniste ale Uniunii Sovietice, chiar şi cu riscul dispariţiei statului.
În încheiere, nu-mi permit să fiu patetic sau lacrimogen, de aceea nu cred că elementul indigen rămas în Basarabia este suficient pentru a (mai) solicita reunirea. Dar sper că aceasta se va produce, în urma unei oferte tranşante venite de la Bucureşti. Altminteri, vom fi în continuare trataţi ca nişte sacrificaţi de către propriii fraţi.
Se încarcă comentariile...
