Iertarea ca şansă

0
0
Publicat:
Ultima actualizare:

Iertarea nu mai este demult obiectul de studiu exclusiv al teologilor. În psihologie şi psihoterapie travaliul iertării se încurajează de fiecare dată când se constată o blocare a persoanei într-un context nefavorabil dezvoltării şi armoniei. Acolo unde îşi face reproşuri, unde îşi contabilizează culpele şi îşi badijonează rănile.

Iertarea, însă, - atât de aşteptată (şi cerută doar) în ajunul posturilor creştineşti – nu este pentru cei slabi. Iertarea este pentru cei slăbiţi – vlăguiţi de furie – dar puternici, capabili de mult efort, dar şi de multă generozitate.

Oamenii, prinşi în vârtejuri de resentimente, ambivalenţă şi confuzie, au deseori percepţia că nu mai există scăpare. Deznădejdea şi mânia, teama şi amărăciunea, macină totul, iar Liberul Arbitru renunţă la cutezanţă. Cine nu a simţit aşa cel puţin o dată în viaţă? “De ce îmi face asta?”, “Chiar am meritat să mi se întâmple tocmai mie?”, “Aşa ceva – chiar nu pot ierta vreodată!”  Câţi dintre noi nu am gândit astfel barem o dată în viaţă? Perspectiva iertării celor care ţi-au făcut rău pare înfricoşătoare şi nedreaptă, la o primă analiză. Ca o ironie însă, ceea ce este, în esenţă, nedrept şi înfricoşător, este autocondamnarea, prin neiertare, la o existenţă mizerabilă.

Mulţi spun, din bigotism sau ipocrizie calculată, în ziua de Lăsatul Secului sau cu alte ocazii artificiale, că iartă. E ca şi cum, ar face cuiva un serviciu. De fapt, e multă perversitate aici: te iert, doar ca să vezi cât sunt de bun/ bună; te iert, doar ca să vezi cât ai fost de rău/ rea; te iert, ca să te schimbi (a se citi: ca să-mi faci pe plac).

Unii iartă numai dacă primesc asigurări că acei pe care îi iartă vor face altceva, adică vor face „cum vreau eu!”.  Nu asta e iertarea. Aşa arată una dintre feţele răzbunării.

Mulţi confundă iertarea cu precupeţitul. Procesul iertării însă nu implică compromisuri: iertarea nu poate fi negociată.

Unii cred că un simplu „Te iert” este mai mult decât suficient. Doar pronunţarea însă, nu poate fi de-ajuns. Devenind conştienţi de puterea iertării, şi asumându-ne  efortul, de fapt, nu  mai permiţi celuilalt să-ţi facă rău. Un al doilea rău, mai mare: neiertarea.

Doar cei puţini ştiu că cel ce iartă se transformă primul. Şi doar cei puţini ştiu să savureze libertatea pe care ţi-o dă iertare, prin evadarea din închisoarea emoţională.

Iertarea este cea mai sigură dintre şansele de pace în şi între oameni. În spatele iertării poţi găsi multe:  traume fizice şi psihologice din copilărie sau maturitate, experienţe umane degradante sau „banalele” indiferenţă şi insensibilitate.

În călătoria spre Sine şi spre fericire, procesul iertării are un rol crucial. Când alegi să ierţi, alegi să-ţi dai o şansă.

Este exagerat să te aştepţi de la tine ca procesul iertării, trăit plenar şi autentic, să facă minuni. Suferinţa nu va dispărea peste noapte, şi nici definitiv, şi nici toată. Dar durerea care rămâne, devine suportabilă. Efectele furiei nu mai sunt devastatoare. Pacea interioară vine, lin. Şi rămâne aici.

Opinii


Ultimele știri
Cele mai citite