Moldovenismul primitiv din ajunul sărbătorilor naţionale (2)

0
0
Publicat:
Ultima actualizare:

Predilecţia unora pentru demonizarea unionismului şi defăimarea românismului reprezintă un atentat la însăşi existenţa acestui stat. Adevăraţii „statalişti” sunt unioniştii, adică acei oameni cu verticalitate şi cu conştiinţa naţională neatrofiată, care încă de la sfârşitul anilor ’80 tot încearcă să ne debaraseze de sistemul şi mentalitatea sovietică.

Proclamarea independenţei Republicii Moldova trebuie înţeleasă ca o etapă a unui amplu proces de reîntregire naţională şi nicidecum ca o finalitate. Declaraţia adoptată la 27 august 1991 a fost precedată de proteste anti-comuniste, de recitaluri şi întruniri cenacliste, de redobândirea Suveranităţii şi organizarea Podurilor de Flori. Că n-a fost urmată de actul unirii, e o altă poveste.

Doar idioţii utili, mancurţii abili şi inadaptaţii servili mai pot insinua că la Marile Adunări Naţionale s-ar fi dorit, de fapt, cu totul altceva. Argumentul lor forte este că pe atunci se scanda preponderent: „Unire moldoveni!”, şi mai puţin „Unire români!”. De parcă asta ar fi relevant, din moment ce majoritatea moldovenilor trăiesc în România, nu în altă parte. Sau ca şi cum se putea şti că URSS se va prăbuşi, iar pentru simpla pronunţare a etnonimului „român” nu mai riscai să fii agresat şi pus la răcoare (se zvonea chiar că Moscova ar fi trimis tancurile împotriva mulţimii revoltate). Vorbim, totuşi, despre vremuri tumultuoase, incerte şi pline de (re)sentimente. Să fi locuit aici un alt popor decât cel român, care este extrem de răbdător, nomenclatura comunistă nu ar fi fost pur şi simplu îndemnată să plece (Чемодан, Вокзал, Россия), ci ar fi trebuit să răspundă cu vârf şi îndesat pentru tot răul cauzat (deportări, înfometări, colectivizare, deznaţionalizare etc.).

Oricâte nu ar debita apologeţii moldovenismului primitiv, întreaga lor construcţie ideologică se prăbuşeşte aidoma unui castel de nisip. Dânşii de douăzeci şi ceva de ani înoată împotriva curentului, în speranţa că vor putea rescrie istoria, profitând de stereotipurile unei populaţii încă dezinformate şi rusificate. Între timp, s-au mai schimbat accentele: nu se prea invocă „palma jandarmului”, ci pretinsele intenţii anexioniste ale Bucureştiului. De parcă românii, şi nu ruşii, au ocupat spaţiul pruto-nistrean în 1812, 1940, 1944 şi au declanşat conflictul transnistrean din 1992. De parcă România, şi nu Rusia, e veşnic hapsână de teritorii străine (a se vedea situaţia din Ucraina).

Într-un alt material de-a dreptul execrabil, se abordează într-o manieră tendenţioasă recentele declaraţii ale fostului preşedinte Băsescu. Profitând de ocazie, autorul acestuia se înregimentează în cohorta moldoveniştilor primitivi, afirmând că „marea problemă a moldovenilor unionişti, care au cetăţenie română, este aceea că sunt naivi, neinformaţi şi chiar fanatici (...) acum nu există nici un argument oricît de mic în favoarea acestei uniri”. Contradicţia dintre frazele de mai sus frizează ridicolul şi sfidează logica elementară, întrucât însăşi numărul crescând al moldovenilor care solicită redobândirea cetăţeniei române constituie argumentul imbatabil al reîntregirii. În fond, pentru cei născuţi în perioada sovietică şi chiar ulterior, cetăţenia moldovenească este un dat (s-a oferit tuturor locuitorilor, indiferent de etnie, limba vorbită etc.), pe când cetăţenia românească este o alegere (trebuie să parcurgi toate etapele împovărătoare şi să depui jurământul de credinţă patriei).

La împlinirea a 24 de ani de la crearea Republicii Moldova, avem obligaţia morală de a recunoaşte că „singura raţiune de a fi a acestui stat, pentru noi, este naţionalitatea lui românească. Aut sit ut est, aut not sit. Dacă e vorba ca acest stat să înceteze de a fi românesc, atunci o spunem drept că ne e cumplit de indiferentă soarta pământului lui” (M. Eminescu, art. Ideea Uniunii românilor).

Opinii


Ultimele știri
Cele mai citite