Paştele şi păscutul

0
0
Publicat:
Ultima actualizare:

Învierea Domnului nu trebuie să reprezinte un prilej de îndestulare sau chiar de profanare, ci unul de meditaţie şi de sărbătoare. A ţine post pentru ca apoi să te înfrupţi fără rost e ca şi cum te-ai pocăi pentru ceea ce consimţi a săvârşi ulterior. Sau a veni la Biserică doar pentru a sfinţi nişte bucate nu înseamnă a te spăla de păcate.

Nu sunt habotnic, dar consider anumite ritualuri creştineşti ca fiind distorsionate. Nu pretind a fi infailibil, însă ritul ortodox mi se pare că a devenit mult prea permisibil. „Trăim într-o lume ce n-are nimic sfânt în ea, dar lasă pe fiecare în pace, cu sfinţii şi evlavia lui” (C. Noica).

M-am născut creştin printr-o dublă voinţă: divină şi parentală, nicidecum personală. A mă disocia de religia mea e ca şi cum a-mi renega strămoşii. „Noi suntem români fiindcă suntem creştini şi suntem creştini fiindcă suntem români” (N. Iorga). Dar nu sunt dispus să cred orbeşte în ceea ce mi se spune că ar fi creştineşte. Consider libertatea conştiinţei un element indispensabil al credinţei. „Veţi cu­noaşte adevărul, iar adevărul vă va face liberi” (Ioan, 8,32).

Mă exasperează cei care afişează o falsă cucernicie. M-am săturat de feţele morocănoase şi somnoroase, care doar aşteaptă să cureţe carnea de pe oase după slujba de Paşte. Care nu cunosc şi nici nu vor să cunoască decât despre semnificaţia ouălelor roşii şi a cozonacului numit „pască”. Care se îmbulzesc şi se calcă în picioare într-o manieră de-a dreptul sfidătoare. Care cer să fie scăldaţi în apă sfinţită de parcă asta le-ar putea trezi conştiinţa adormită. Care se duc la Biserică aidoma turmelor la păscut.

Învierea Domnului trebuie să fie un motiv de bucurie, nu de trufie sau exagerată evlavie. Iisus Hristos s-a lăsat răstignit şi s-a jertfit pentru noi, nicidecum nu s-a ghiftuit. Sacrificiul Său nu poate fi înţeles dacă ne-am ales după Paşte doar cu o indigestie. Să facem loc şi meditaţiei, nu doar alimentaţiei.

Avem nevoie de un permanent dialog între clerici şi enoriaşi; de respectarea (îndeosebi a) poruncii a 8-a din Decalog; de sancţionarea celor care parvin, chiar dacă aceştia vin de la Ierusalim cu Focul Haric; de îndurare, eventual şi de iertare, numai nu de uitare.

Am convingerea că orice om este o fiinţă religioasă: „Sacrul este un element în structura conştiinţei şi nu un stadiu în istoria acestei conştiinţe. La nivelurile cele mai arhaice ale culturii, a trăi ca fiinţă umană este în sine un act religios, căci alimentaţia, viaţa sexuală şi munca au o valoare sacramentală. Altfel spus, a fi sau mai degrabă a deveni om înseamnă a fi „religios” (M. Eliade). Iar cea mai „umană” dintre religii mi se pare a fi creştinismul. Dar ca să nu fim noi, creştinii, confundaţi cu cretinii, avem nevoie de o perpetuă cultivare teologică. De diminuarea superstiţiilor şi de combaterea supoziţiilor nefondate. De argumentarea ritualurilor şi păstrarea idealurilor creştineşti. „În faţa lui Dumnezeu naţiunile nu pot fi salvate, decât în măsura în care Îl realizează” (E. Cioran).

Urmează „Paştele Blajinilor”, o sărbătoare de sorgine păgână, provenită de la ospăţurile copioase (denumite „trizne”) organizate de comunităţile primitive pe tumuli, în virtutea cultului strămoşesc din antichitate. Deşi acceptată de creştinătate şi practicată pe larg în sud-estul Europei, această zi pare a deveni un fel de „Paşte pe stil vechi”, celebrată cu o mai mare opulenţă, cu bucate şi băutură din abundenţă şi tot mai puţină decenţă.

Când vom realiza că templul a fost un lăcaş prin care zeul cobora, iar Biserica e unul prin care omul aspiră că va urca la Domnul? Când vom serba Învierea nu doar ca pe o simplă reuniune, ci ca pe comuniune? Când vom înţelege că prin Euharistie nu primim un fel de amnistie spirituală? Hristos a Înviat, dar noi încă nu ne-am deşteptat. Nu-i nimic, vom (avea) paşte şi la anul.

Opinii


Ultimele știri
Cele mai citite