Pentru cine bate clopotul durerii la Soroca

0
Publicat:
Ultima actualizare:
Verii Maxim şi Nicolae Ciuntu au fost printre cei mai activi localnici care au contribuit la instalarea „Clopotul durerii“ FOTOGRAFII: Anastasia Nani
Verii Maxim şi Nicolae Ciuntu au fost printre cei mai activi localnici care au contribuit la instalarea „Clopotul durerii“ FOTOGRAFII: Anastasia Nani

În timp ce la Chişinău continuă disputele legate de monumentul dedicat victimelor represiunilor staliniste, inaugurat acum un an, la 200 de kilometri, în localitatea Visoca, Soroca, oamenii au pus mână de la mână şi au ridicat o troiţă unde să-i pomenească pe consătenii duşi în „Siberii de gheaţă“.

„Clopotul durerii“, aşa au numit localnicii răscrucea din centrul satului, locul în care în iunie 1941 şi în iulie 1949 soldaţii sovietici i-au adunat laolaltă pe cei incluşi în lista neagră. Urmaşii deportaţilor şi puţinii supravieţuitori rămaşi în viaţă au dezvelit monumentul de Duminica Mare. De acum încolo, oamenii se vor aduna aici pentru a cinsti memoria celor care au „gustat“ din justiţia strâmbă a dictatorului Stalin. Crucea făcută de meşterii din Cosăuţi şi amenajarea teritoriului au costat vreo 18.000 de lei. „Fiecare a contribuit cu cât a putut, începând de la 20 de lei până la o mie. Mulţi au jertfit din propria pensie“, ne spun verii Nicolae şi Maxim Ciuntu, ambii octogenari, care s-au implicat de la bun început. Au avut grijă să-i numească pe toţi. Bunăoară, Ion Secrieru (74 de ani) a dat, pe lângă 500 de lei, colţul de grădină unde a fost instalat „Clopotul durerii“. „Pentru un astfel de lucru sfânt nu poate să-ţi pară rău de un petic de pământ“, ne asigură bătrânul.

Cea mai mare deportare din nordul Moldovei

Pe câteva plăci din piatră neagră au fost trecute toate familiile care au avut de suferit.b S-au adunat peste 40 de nume, deloc puţine pentru un sat. Aproape fiecare localnic a avut cel puţin o rudă inclusă în această listă. Ana Bejan, profesoară de limba română şi ex-prefect al judeţului Soroca, susţine că în Visoca ar fi avut loc cea mai mare deportare din nordul Moldovei, pentru că era un sat de oameni gospodari, cu credinţă. „Este primul monument de acest fel ridicat în raionul Soroca, dar ar trebui ca fiecare sat să aibă unul, indiferent de numărul oamenilor deportaţi. Profesorul de istorie trebuie să ţină lecţii aici, să vorbească despre această pagină neagră din istoria noastră, pentru că tânăra generaţie nu o cunoaşte“, crede Ana Bejan. „Acest loc va rămâne o mărturie a acelor vremuri grele. Nimeni din cei care au avut de suferit nu trebuie uitat“, afirmă şi primarul localităţii, Grigore Pleşca.

Răscrucea amintirilor

Răscrucea va fi şi locul unde bătrânii care au prins acele vremuri de groază vor depăna amintiri. În 1949, Nicolae şi Maxim Ciuntu aveau câte 14 ani. „Era o jale în sat de nu vă închipuiţi! Satul clocotea de durere. Unde vedeţi acum monumentul, pe-atunci era o coloană lungă de camioane în care erau încărcaţi cei «cu păcate» în faţa regimului“, îşi aminteşte nea Nicolae fiecare detaliu. „Copii, părinţi, fraţi, surori, sugari, tineri şi bătrâni – într-un cuvânt oameni din familii de gospodari, fără nicio vină, au fost ticsiţi în automobile, sub privirile aspre ale soldaţilor ruşi, şi duşi departe de casă. Mare jale a mai fost“, adaugă moş Maxim. Ambii au scăpat ca prin urechile acului. Nicolae nu a ajuns pe lista deportaţilor deoarece, crede el, sovieticilor li s-a făcut milă de familia sa. „Locuiam doar cu mama şi cu sora. Mama avea grijă şi de cinci fraţi de-ai săi, mai mici. În total, avea şapte suflete de hrănit“, explică bărbatul.

deportati soroca

FOTO: Ion Secrieru (dreapta) a cedat o bucată din grădina sa pentru monument

În schimb, familia lui Maxim urma să fie dusă în Siberia. „Ştiam că vom fi ridicaţi. Ne-au preîntâmpinat în acea noapte. Dimineaţă, a venit un soldat şi doi activişti din sat. În timp ce adăpam calul şi vaca, am văzut-o pe mama mijindu-se de la vecini şi i-am făcut semn să plece. Activiştii îmi ceruseră de mâncare. Le-am dat câte ceva în casă, iar eu între timp am fugit şi m-am ascuns într-un cireş“, povesteşte bătrânul. Doar că l-au găsit şi l-au încuiat în casă. „Aveam o ferestruică care se deschidea de afară. Vărul Nicolae ştia cum să o deschidă şi m-a scos din casă. Am luat-o la sănătoasa prin cânepă şi buruieni. M-am ascuns pe câmp, unde am găsit-o pe mama. Numai o vecină ştia unde ne aflam şi ne aducea de-ale gurii, o dată la trei zile. Aşa am stat trei săptămâni, până am fost siguri că s-a dus ciuma din sat“, continuă el.

Ridicat de sovietici, după trei luni de la căsătorie

Andrei Lisnic (86 de ani) nu a avut acelaşi noroc. În 1949 abia se căsătorise. Soldaţii l-au înşfăcat, l-au aşezat lângă tânăra sa soţie, cu care trăise numai trei luni, şi i-au citit lista lucrurilor pe care avea dreptul să le ia cu el. L-au urcat într-o maşină şi dus a fost. A încercat să fugă într-o gară, dar l-au luat de după gât şi l-au ticsit într-un vagon de la coada trenului, împreună cu alţii care încercaseră să evadeze. „Aşa am ajuns în regiunea Kurgan. Mai întâi am fost tractorist, apoi m-au pus să pasc boi şi cai. Greu a mai fost...“, oftează moşul când îşi aminteşte de cei şapte ani de exil. Soţia nu l-a mai aşteptat. „Dar şi eu am venit de acolo cu o altă femeie. A murit“, suspină Andrei Lisnic, rămas singur la o margine de sat.

deportat soroca

FOTO: Andrei Lisnic trăieşte de unul singur la o margine de sat

Deportaţi în valuri

În noaptea de 12 spre 13 iunie 1941 au fost deportaţi aproape 20.000 de basarabeni. La 6 iulie 1949, la cel de-al doilea mare val de deportări, au fost duşi în Siberia şi stepele Kazahstanului alţi 40.000 de basarabeni. În total, potrivit istoricilor, au fost deportaţi aproximativ 100.000 de oameni. Conform unor date, din satul Visoca au fost deportate 43 de familii sau circa 160 de persoane.

Republica Moldova



Partenerii noștri

Ultimele știri
Cele mai citite