Perfecţionismul: un pact fatal

O societate bolnavă îşi îmbolnăveşte în mod punitiv şi, deseori, irecuperabil cetăţenii. Unii cedează psihologic, corpul altora se macină de boli indescifrabile sau chinuitoare, dar majoritatea plătesc facturi duble.

Cu drag şi dor fără adresă, de M.B.
In memoriam

Istoria rudei mele începe frumos. Crescută într-o familie extraordinară: iubitoare şi unită, cu părinţi receptivi, conştienţi şi responsabili, cu o soră veselă şi afectuoasă, cu bunici care şi-au dăruit grija şi iubirea cu avânt şi chibzuinţă deopotrivă, cu mătuşe şi unchi calzi şi înţelepţi, cu verişoare tandre şi năzbâtioase, cu  prieteni fideli.

În adolescenţă, însă, oaza a început să fie prihănită: ba nişte răuvoitori guralivi, ba standarde sterpe şi pseudo-valori impuse de comunitate... În maturitate, lucrurile s-au complicat, mediul studenţesc şi, în special, cel profesional, au adus şi mai multă teroare în inima ei. Cu rigurozitate şi consecvenţă, a încercat să-şi rezolve dilemele şi problemele cu maximă discreţie („Nu vreau să sufere părinţii, au propriile griji, nu-mi permit să-i deranjez“). Îşi irosea nopţile, schilodită de cuvintele cuiva, privirea altuia/ alteia, gânduri triste şi vise năruite înainte de a fi visate. Îşi măcina corpul, chinuit de standarde iluzorii, de deficienţele sistemului medical şi conştiinţa profesională precară a unora. Îşi distrugea sufletul, împiedicându-se de imoralitatea amorală a unor oameni din anturaj, cramponându-se de false reguli, ţinându-se în chingi banale...

Uneori, cuvintele altora îţi dau aripi, alteori, ţi le taie din rădăcini, ireversibil. Şi devin fatale. Uneori, treci cu uşurinţă şi chiar ironie peste kitsch-urile umane şi perversităţile morale, alteori, acestea te zdrobesc fără milă, cu triumf.

Nu ştim niciodată ce stafii ne aşteaptă după colţ... Pe ruda mea a cuprins-o cea a perfecţionismului. Nimic mai mobilizator şi mai eficient pentru o adolescentă sau o tânără, veţi spune. De acord. Dar până unde? Corpul ei a devenit neîncăpător pentru inima-i năvalnică. Întinsă ca o strună, vibrând la aşteptările oricui. „Inimoasă“, „perfecţionistă“, „responsabilă“, „serioasă“, „conştiincioasă“, „deşteaptă“, „corectă“ etc., constatau toţi din jur, cu admiraţie şi invidie, deopotrivă, pentru ea şi pentru părinţii ei.

Aşa, cu sensibilitate enormă, cu rigurozitate şi conştiinciozitate, şi-a trăit cei 30 de ani; puţinii ani trăiţi cu viteza de 160 km/oră. Ultimii 15 ani – tot aşa, dar cu frâna de mână trasă...

* * *
Teoriile despre perfecţionism sunt multe şi variate. Ca o teorie morală, perfecţionismul are o istorie lungă, fiind abordat de către filosofi influenţi (Aristotel sau Nietzsche), care mai curând îl admirau, decât să-l condamne. Noroc de Kant, care a strecurat o undă de îndoială asupra acestei „virtuţi“...

Deşi viziunea morală asupra perfecţinismului pare tentantă, consider că o societate dedicată principiilor perfecţioniste nu poate produce cetăţeni fericiţi. Ştiu că nu există parametri universali de perfecţiune. Mai ştiu, de ceva timp, că nici nu e indicat să existe. Persoanele, comunităţile, grupurile mari sau mici sunt libere să-şi aleagă acele valori care, pentru ei, să reprezinte Calea, nu idealul de perfecţiune, ci itinerarul, călătoria vieţii, sensul.

În teoriile psihologice, deseori se vorbeşte despre două tipuri de perfecţionism: normal şi nevrotic. Persoana care manifestă tendinţe perfecţioniste normale se străduieşte să atingă anumite standarde, de regulă, exagerate, setate personal sau preluate din exterior, dar nu admite ca acestea să-i afecteze fericirea. Într-un asemenea demers, însuşi parcursul este captivant şi persoană este mulţumită de provocările la care se supune. Viaţa perfecţionistului nevrotic este mizerabilă – fericirea sa este legată direct de realizarea sau nerealizarea obiectivelor imposibile. Din nefericire, distanţa de la un tip de perfecţionism la altul e foarte mică.

Se estimează că aproximativ 30% din populaţia globului suferă de perfecţionism, iar acesta precede morbiditatea prin multe dintre bolile societăţii noastre şi extenuează corpul astfel încât acesta nu mai răspunde la tratamentele medicamentoase la fel precum un psihic robust.

În termeni psihologici, perfecţionismul se referă la un set de idei autodistructive şi comportamente care vizează atingerea obiectivelor nerealiste, hiperbolizate, excesive. Şi inutile, într-o ultimă instanţă. În zilele noastre, perfecţionismul a ajuns să fie dezirabil chiar. Un fel de ingredient-minune necesar pentru a avea succes, aşa încât vedem în jurul nostru părinţi care-şi traumează picii, purtându-i pe la tot soiul de activităţi extraşcolare cu sau, mai des, fără vreo legătură cu pasiunile şi talentele progeniturii... Soţii omnipotente, adunând cu greu trei ore de somn pe noapte. Soţi, ignorându-şi semnele corporale ameninţătoare de dragul unei fantasmagorice puteri nelimitate. Şefi care îşi cumpără canapele în birou pentru prelungirea zilei de muncă sau angajaţi cu dosarele profesionale luate până şi la picnicul din weekend... Prieteni care aleargă de la alt capăt al oraşului sau globului. Părinţi îmbătrâniţi care-şi „uită“ cârja acasă.  Ireale strădanii. Deşarte năzuinţe.

Defel paradoxal, studiile arătă că atitudinile perfecţioniste interferează, într-adevăr, cu succesul, doar că într-o altă manieră: dorinţa de a fi perfect/ă vulnerabilizează sentimentul de satisfacţie personală şi, astfel, vă face să nu reuşiţi să obţineţi la fel de mult ca oamenii care au scopuri mai realiste.

De ce se întâmplă, totuşi, că unii dintre noi devin captivi ai stafiei perfecţionismului? Unii oameni învaţă devreme că „alte persoane“ ne evaluează cât de multe am realizat sau cât de bine. Ca rezultat, este posibil ca aceştia să fi învăţat să-şi dea valoare numai pe baza aprobării altor oameni. Astfel, stima de sine ar putea ajunge să se bazeze, în primul rând, pe standarde externe, impuse de alţii sau de societate per ansamblu. Acest lucru ne face mai vulnerabili şi excesiv de sensibili la opiniile şi criticile altora. În încercarea de a ne proteja de astfel de critici, s-ar putea să decidem, într-una din zilele noastre proaste, că a fi perfect/ă este singura noastră apărare.

Şi din ziua a doua, ne vin toate celea: teama de eşec,  teama de dezaprobare, izolarea, neîncrederea în sine, nefericirea, nemulţumirea, gândirea dihotomică (alb sau negru, totul sau nimic), autoculpabilizarea, anxietatea, depresia, autocriticismul, supraaccentuarea pe „trebuie“ în detrimentul lui „vreau“, reguli rigide, stres constant, epuizare nervoasă şi fizică.

Primul pas în lupta cu perfecţionismul este schimbarea de atitudine: obiectivele fezabile sunt cele pentru realizarea cărora depunem eforturi sănătoase, chiar dacă dificile, iar perfecţionismul este destructiv, şi nu mobilizator. Primul pas al unui proces lung şi dureros. În care învăţăm să ne iubim, să ne valorizăm şi să ne îngrijim de bunăstarea noastră emoţională.

Îţi trebuie mai multă voinţă pentru a fi o persoană imperfectă, liberă şi fericită.

* * *
De două săptămâni, viaţa a doi maturi s-a oprit în loc. Înţepeniţi în durere fără margini, ei mai aşteaptă nişte răspunsuri. Se întreabă constant şi curajos „De ce?“ şi caută motive să meargă înainte.
De două săptămâni, o soră nu mai are surioară, iar verişoarele şi-au pierdut somnul. Rudele se întreabă obsesiv ce ar fi putut face diferit ca această copilă candidă să mai fi rămas printre noi.

O moarte de neînţeles, dar cu atâtea sensuri...

Prea perfectă, prea nefericită, prea bună...prea devreme, prea nedrept...