Prizonierii copiatului: cale sigură pentru o viaţă la indigo sau când hiperintenţia omoară sensul

Ministerul Educaţiei a pregătit o serie de măsuri anticopiat pentru sesiunea de Bacalaureat

Îmi sunt dragi oamenii care ştiu să vadă progresul societăţii, dar şi mai mult mă încântă cei care pun în mişcare societatea. Şi mai ştiu că fiecare poate fi unul dintre aceştea: dezvoltarea unei societăţi este determinată de dezvoltarea fiecăruia.

De-a lungul copilăriei mele scurte (am mers la şcoală la 5 ani şi jumătate) şi a şcolarităţii prelungite (mai învăţ şi acum), nu am însuşit verbul a copia şi nimeni dintre cei de teapa mea nu au făcut-o.

Cine nu mă crede când spun că această „găsălniţă” ruşinoasă nu este un comportament firesc al naturii umane, ar trebui să urmărească atent copiii: nu veţi întâlni copil care dintr-o pornire intrinsecă, să copieze desenul, litera sau gestul unui seamăn. Ei sunt spontani. Ei îşi trăiesc plenar unicitatea. Ei ştiu că fac cum pot ei, cel mai bine, la moment.

Da, copiii urmăresc însă atent adulţii din preajmă. Imitarea este una dintre modalităţile prin care învaţă copiii –  ştie toată lumea acest lucru – reproducerea modelelor de gândire, comportament şi afecţiune în primii ani, până la formarea personalităţii copiilor (sper eu!), este necesară creşterii puilor de om (chiar dacă subscriu acestei indispensabilităţi cu prudenţă şi fără chef). Şi da, copiii mici mai trag cu ochiul la alţi copiii, atunci când desenează/ scriu/ colorează alături, dar fac asta doar pentru a se convinge că lucrarea sa este mai frumoasă (sau mai proastă - depinde de ceea ce au reuşit deja să altoiască părinţii către această vârstă).

Ceea ce au avut copiii în mod imanent – spontaneitate, unicitate, autenticitate şi măiestrie – pierd cu uşurinţă în primii ani de aşa-zisa „socializare” – când e musai să se conformeze, unor, cică norme, standarde şi convenţii, iar părinţii şi instituţionalizarea (grădiniţe, şcoli) catalizează cu iscusinţă această pierdere (deseori ireversibilă).

În toate şcolile prin care am trecut – şi au foste multe – am văzut semeni şmecheri, dar „nu am reuşit” să fiu ca ei niciodată. Deşi, am fost cât pe-aci: am avut pe timpuri o disciplină importantă pentru psihologi, Economia politică, pentru care nu aveam înţelegere. Iar buna mea prietenă căreia îi displăcea până şi gândul că amica ei eminentă ar fi putut pierde acest statut, mi-a întins vitejeşte o "fiţuică". Între certitudinea de a primi 2 sau 4 şi posibilitatea de a ieşi onorabil din duelul dintre mine şi dl profesor, am ales prima variantă şi nu am regretat niciodată, chiar dacă, paradoxal pentru mine, tot 10 am luat (spunându-i totuşi, cu onestitate intelectuală, cu nu pot da definiţii seci şi nici clarifica diferenţele incerte dintre profit şi venit, debit şi credit). Ceea ce am reuşit însă să fac, a fost să mă contrazic preţ de 45 de minute cu dl profesor, povestind cu pasiune,  despre nevoile umane şi resursele economice.

Uneori, copiatul este singura opţiune pentru cei cu hardisk-ul virusat şi/ sau compromis de calitatea predării/ non-entuziasmul profesorului, determinate de nevalorizarea, mai ales, prin salariu, a muncii lor. Sau pentru cei cu memoria supra-aglomerată cu lucruri netrebuincioase, pe care nu-i salvează nici cache-ul.

N.B.! Unii părinţi susţin că ar fi un experiment interesant şi plasarea camerelor de luat vederi în clasele de elevi, pe parcursul anului şcolar, cu profesori în calitate de protagonişti; unii profesori consideră că suma cheltuită pentru acestea ar fi fost mai oportun să fie distribuită ca adaos la salariu, iar unii elevi cred că doar revizuirea curriculei în scopul anulării subiectelor inutile e singura garanţie că elevii nu vor mai copia la examene.

Eu cred că uneori doar prin mijloace coercitive oamenii ajung să înţeleagă că ceva le este pernicios.

Deseori, copiatul este o modalitate prin care cei care-s şmecheri se pregătesc pentru eşec, pentru o viaţă la indigo. Şi nu încercaţi să vă amăgiţi că nu e aşa, pistonând asupra cazurilor de „reuşită în viaţă” a vreunui  şmecher. Observaţi-i calităţile umane, şi nu maşinile. Uitaţi-vă la familia sa, şi nu la sinanstrofia din juru-i. Urmăriţi-i satisfacţia profesională, şi nu comoditatea fotoliului.

N. B.! Puterea eşecului devine încet, dar sigur, unica mantră pentru cei care şi-au însuşit arta copiatului şi pentru cei condamnaţi la copiere, deopotrivă. Intenţia paradoxală, împărtăşită în mod aproape egal între elev/ă, părinţi, profesori şi sistem, de procurare – cu bani şi/ sau copiere - a unui succes se interpune în faţa creşterii individuale şi a progresului societăţii.

Preocuparea de a da tâlc vieţii este privilegiul fiecăruia.