Rosturi şi sărbători

Ziua Taţilor nu se sărbătoreşte în Moldova, deşi în peste 40 de ţări ale lumii oamenii îşi onorează taţii de mai bine de un centenar, în cea de-a treia duminică a lunii iunie. Persupun că de vina e ziua de 23 februarie, care ne-a cam (in)dus în eroare precum că ne-am sărbători atunci şi taţii.

Ne costă scump acum această eroare: avem atâţia taţi minunaţi care merită celebraţi şi care nu au făcut armata la sovietici sau care nu rezonează emoţional cu ziua de 23 februarie. Pe aceştia cum îi sărbătorim? Şi-apoi, vin din urmă generaţii noi de tineri emancipaţi, cu premise uimitoare să devină taţi de excepţie. Pe ei cum îi vom cinsti? Nici Ziua Internaţională a Bărbaţilor nu se sărbătoreste la noi (19 noiembrie), deşi avem multe subiecte pe care le-am putea face mai vizibile în această zi (speranţa de viaţă mai mică a bărbaţilor, mortalitatea sporită din cauza bolilor cardiovasculare şi a accidentelor etc.).

La fel am păţit-o şi cu Ziua Mamelor (a doua duminică a lunii mai, în multe ţări ale lumii), pe care ne-a sechestrat-o Ziua Internaţionala a Femeilor, când în loc să celebrăm femeile care au luptat şi luptă pentru drepturile femeilor - se cam exagerează, reducându-se totul la rolul reproductiv al acestora, cu presupunerea (invitaţia sau standardul) că toate femeile sunt, vor fi sau se definesc prin calitatea de “mama”, ceea ce nu este tocmai aşa.

Dacă tot am luat cu împrumut tot soiul de alte sărbători (Ziua îndrăgostiţilor, Haloween ş.a.), ce-ar fi să sărbătorim şi altele - mai calde, mai cuprinzătoare, mai unificatoare – şi să începem chiar din această duminică? Mare treabă că nu e “cu roşu” în calendar! O puteţi face cu roşu în calendarul familiei dvs. şi în inimi, şi, astfel, să devină tradiţie. Aşa cum sunt deja multe familii frumoase care de câţiva ani îşi onorează familia, pe data de 15 mai, odată cu alte ţări din lume care sărbatoresc Ziua Internaţională a Familiei.

Să-i celebrăm pe cei care lăcrimează sau se pierd cu firea când iubitele îi anunţă că vor deveni tătici; care îşi reţin respiraţia încercând să surprindă vreo mişcare a fătului încă în burtică şi suferă odată cu iubita când acesta ocheşte ficatul sau se sprijină de coloana vertebrală a mamei; pe cei care hodorogesc inexistente cântecele de leagăn, ţinându-şi cu dragoste în braţe picii chinuiţi de colici, în lungi nopţi de nesomn, şi pe cei care a doua zi, abia ajunşi acasă de la muncă, îşi pun adidaşii şi ies să bată mingea cu celălalt/ cealaltă; care învaţă din mers să combine piese Lego şi care mai şi savurează jocul; pe cei care pun, fără jenă, scutece picilor, întâi, iar apoi şi păpuşilor acestora; care fac sârguincios şi cu plăcere băiţe zilnice bebeluşului şi care ştiu cum să-şi asculte odrasla când i s-a întâmplat vreun necaz cu una dintre jucăriile preferate; pe cei care îşi învaţă copiii matematică sau ştiinţă, dar şi cum să-şi înfrunte cu umor sau curaj problemele; pe cei care le povestesc copiilor perepeţiile din copilăria lor şi râd zgomotos împreună; care adorm abia după ce au verificat febra a noua oară în zilele când le sunt bolnăviori picii şi care, în deplasare fiind, nu se înfurie când descoperă în valiză în loc de pastă de dinţi o jucărie de pluş; pe cei care cântă fără ruşine la unison cu copilul său, la prima şi la următoarele reprezentări ale acestuia; pe cei care îşi lasă raportul şi deadline-ul la o parte şi aleargă la chemarea copilului, crezând că i s-a întâmplat ceva, ca peste câteva clipe să-l descopere, descoperind drumul furnicii, plin de uimire; care îşi schimbă biletul la avion sau ora şedinţei doar pentru a fi prezent la spectacolul de „Adio, Grădiniţă” sau la „Ultimul Clopoţel” şi care însă, ştiu să dispară, mai târziu, discret, de la alte serbări; pe cei care-şi admiră fiicele crescute, dar pe care le-ar şi ascunde undeva de frică să nu dea peste vreun „nătărău”;  şi pe cei care se fâstâcesc odată cu băiatul ajuns bărbat în ziua nunţii acestuia; care înmărmuresc cu ochii înlăcrimaţi când fiicele devin mame, iar feciorii – taţi; şi care stau ore în şir în faţa Skype-ului doar-doar de ar mai apărea acolo, un pic, de peste ocean sau din alte ţări, nepoţelul sau nepoţica...

Şirul îl puteţi continua voi, până la infinit: sunt atâtea motive pentru care taţii merită celebraţi! Şi nu doar conform unor zile prestabilite, ci în fiecare zi, în fiecare clipă.

Tatăl meu nu mai este de mulţi ani şi, deşi supărată pe el în adolescenţa-mi, aş fi găsit acum mii de motive să-l felicit în această duminică. Atât cât mai sunt, lângă sau departe de voi, onoraţi-vă taţii.

Într-o societate patriarhală, precum e cea moldovenească, există multe restricţii nescrise pentru o paternitate plenară cu „normă deplină”.  Văd multe familii chinuite de dileme şi controverse, văd zilnic mame supraresponsabilizate, acaparatoare şi posesive din prea multa lor iubire şi văd zilnic taţi, frustraţi şi înghesuiţi într-un colţ, invizibili pentru mame, ca taţi, şi mai târziu, la fel de invizibili şi pentru copiii lor.

Dar am şansă să văd şi altfel aceste familii, peste un timp, când mamele învaţă să renunţe la omniprezenţă şi omnipotenţă în raport cu copiii şi să devină mai inclusive faţă de taţii acestora. Când taţii învaţă să-şi audă copiii, să se joace cu ei, să le spună de o sută de ori pe zi cât de mult îi iubesc, pe ei şi pe mamele lor; când îşi găsesc locul şi rostul.

Maternitatea poate fi o binecuvântare, dar paternitatea este, cu certitudine, o realizare. Maternităţii frumoase îi este străin egoismul, iar o parentalitate de calitate se construieşte în doi.

Paternitatea nu e antonimă maternităţii. Ca şi maternitatea, e un miracol.

Cunosc şi taţi excepţionali, pe care îi admir pentru că realmente cred că nu există nimic mai important pe lumea aceasta decât copiii, pentru care educaţia copiilor – creşterea, dezvoltarea şi devenirea lor – este prioritate, dincolo de orice fişă de post. Restul e poveste!