Scrisoarea unui fost deportat rom. Romii din Transnistria, cadavre vii ale istoriei. Astăzi dormim cu scheleţii în dulap
0
Istoria are părţile ei întunecate care, de multe ori, cad pradă uitării din cauza ignoranţei şi superficialităţii cu care tratăm prezentul. Însă memoria colectivă mai devreme sau mai tărziu relevă adevăratele fapte din trecut care recompun chipul nostru de astăzi. Memoria traumatizantă nu are timp, doar scheleţii din dulap se învechesc odată cu trecerea lui.
Astăzi, publicăm scrisoarea unui fost deportat,Bratu Călin, adresată Centrului de Resurse pentru Comunitate din România, care solicită ajutor de pensie. Precizăm că Centrul desfăşoară, în perioada aprilie 2014-aprilie 2015, proiectul „Supravieţuitorii romi ai deportărilor în Transnistria - servicii sociale, combaterea inegalităţilor, promovarea toleranţei şi a înţelegerii multiculturale”. Scopul acestuia este sensibilizarea opiniei publice, încercând să ofere o conversie morală şi legală victimelor trecutului. Proiectul îşi doreşte să ajute supravieţuitorii romi, astfel încât aceştia să beneficieze de drepturile legale. Acesta s-a desfăşurat în parteneriat cu Facultatea de Ştiinţe Politice - Universitatea Bucureşti, Facultatea de Stiinte Politice - Şcoala Naţională de Studii Politice şi Administrative, Asociaţia Evreilor din România Victime ale Holocaustului şi Asociaţia Obştească „Porojan” din Republica Moldova. Proiectul este finanţat prin granturile SEE 2009 - 2014, în cadrul Fondului ONG în România, cu suma de 31.500 de euro.
„Tata a murit îngheţat, rezemat de perete. Aşa a rămas, neîngropat”
În anul 1942, guvernul Antonescu a decis deportarea a aproximativ 25.000 de romi în Transnistria. Mai mult de jumătate dintre aceştia (12.923) erau copii. Mulţi dintre cei deportaţi au murit în Transnistria între 1942-1944. Puţinii supravieţuitori romi, care încă mai trăiesc printre noi, sunt extrem de vulnerabili social: bătrâni, bolnavi, săraci, nu dispun de niciun fel de pensie.
Fragmente din interviuri cu supravieţuitorii (supraieţuitor: Maria Văduva, sursă: Centrul de Resurse pentru Comunitate)
„A venit cu şareta şi ne-a luat. Ne-au luat: haideţi că vă ridicăm să vă dea pogoane, bani, să vă dea pământuri. S-au bucurat ai noştri. Să plecăm. Şi am plecat de voinţă bună. Şi când ne-am dus acolo, ne-am dus la moarte. Tata când a murit, uite aşa a murit, lângă zid. S-a îngheţat aşa. Neîngropaţi, nu nimic. Le trăgeau aşa, le aruncau, îi mâncau câinii. Păi când mă gândesc iau foc. Păi câţi oameni au murit acolo de am rămas doi inşi, am venit cu bărbatul meu. Acolo ni s-a dus tot, părinţii, tot neamul nostru. Mă mir cum de ne-a mai ţinut Dumnezeu. De m-a ţinut pe mine atâţia ani de mine. Se miră toţi spoitorii de mine că au murit toţi şi eu am trăit. De, Dumnezeu m-a ţinut”.
„Tata a murit îngheţat, rezemat de perete. Uite aşa a rămas. Neîngropat. Cumnata-mea, Maria, la fel. Soacra-mea la fel. Au rămas neîngropaţi. Unde cădeau, acolo mureau. Ca găinile. Şi ne uităm cu ochii. Plecăm înainte, îi lăsăm. Am făcut trei luni la drum, pe jos. Am făcut şi la cânepă, băgat în gârlă până aici. Pogoane întregi. Pe urmă ne-au băgat la orez. Scoteam iarba din orez. Până aici era apă sărată. Munceam cât era ziua de mare. La sapă la fasole, la sapă la porumb. Oriunde ne ducea poliţaiul”.
Supravieţuitorii depind de ajutorul social şi adeseori sunt stigmatizaţi
Totuşi, potrivit Legii româneşti 189/2000, aceşti supravieţuitori au anumite drepturi: o indemnizaţie lunară, asistenţă medicală, călătorii gratuite cu mijloacele de transport în comun, loc de veci la cerere, precum şi alte facilităţi. Foarte puţini dintre ei cunosc aceste prevederi legale şi chiar şi mai puţini reuşesc să facă toate demersurile necesare (adeseori mult prea complicate pentru nişte oameni având o vârstă înaintată). Lipsiţi de drepturile prevăzute, supravieţuitorii depind de ajutorul social şi adeseori sunt stigmatizaţi. Ignorarea unor aspecte dureroase din istoria romilor precum deportarea în Transnistria are efecte negative asupra relaţiilor interetnice actuale. Absenţa eforturilor de prezervare a memoriei unor asemenea tragedii determină un grad redus de empatie şi reflectarea preponderent prejudiciată a romilor.
Declaraţia depusă de Bratu Călin, un supravieţuitor, la dosarul de pensie:
„Provin dintr-o familie de romi argintari numiţi, pe vremuri, şi alamari. Eram bine integraţi în societate, tata câştiga bine ca argintar, avea comenzi în diferite localităţi, mama avea grijă de copii. Înainte de a fi deportaţi, eram bine integraţi, aveam o casă cu trei camere şi antreu, precum şi pământ intravilan (...). În plus, în momentul deportării, eu eram deja dat la şcoală, în clasa a IV-a. Un alt frate, Constantin, era şi el la şcoală. Ceilalţi fraţi erau încă de vârstă preşcolară.
Pe la mijlocul lui septembrie 1942, la şase dimineaţa, au venit mai mulţi poliţişti să ne aresteze. Părinţii nu erau acasă, fiind plecaţi cu munca. Doar bunica era cu noi, copiii. Totul s-a petrecut foarte repde. Un plutonier major cu escortă ne-a ridicat imediat din casă şi ne-a dus la marginea oraşului Alexandria, într-un fel de grajduri, unde am fost ţinuţi câteva zile. De acolo am fost urcaţi în nişte autocamioane şi duşi la Turnu Măgurele, unde era atunci reşedinţa de judeţ. Am primit mâncare pentru câteva zile (pâine uscată) şi am fost îmbarcaţi într-un tren de marfă cu care am fost deportaţi în Transnistria. Nici acum nu înţelegem de ce am fost deportaţi. Se spunea că şeful poliţiei din Alexandria ar fi făcut demersuri pe lângă români să ceară deportarea ţiganilor în Transnistria (...)
Drumul cu trenul a durat aproape o săptămână. Am coborât la gara Grigoreşti, de unde am fost escortaţi până la Zelenyi Gai, unde am stat până în 1 decembrie 1942.
În perioada aceea am lucrat de dimineaţa până seara la cules cartofi. Locuiam în nişte grajduri ale colhozului din localitate, strângeam cartofii în nişte coşuri de nuiele şi îi puneam în tractoare. Erau nişte cartofi mari, gustoşi. În plus, primeam drept tain alimente pe care le găteam singuri. Cel care împărţea tainul la Zelenyi Gai era magazionerul. Când s-a facut frig am fost duşi iniţial de la Zelenyi Gai la Certovata, dar acolo nu erau locuri pentru noi şi apoi am fost trimişi la cazărmile de la Alexandrudar.
Aceste cazărmi erau nişte blocuri nelocuite, cu etaj, care aparţinuseră armatei sovietice. Cazărmile aveau 1-3 etaje, noi, argintarii, locuind la etajul 1. Am stat acolo o lună, până la 1 ianuarie 1943. Hrana era foarte puţină: pâinea era adusă de la Oceacov cu o căruţă păzită de un soldat înarmat. Pâinea era împărţită după o listă: 1 pâine de 600 g era împărţită la 4 persoane, deci 150 g/persoană/zi. Cel care împărţea pâinea la Alexandrudar era unchiul Niculae care ştia carte. Condiţiile de viaţă fiind foarte proaste, tata, care era un delegat al romilor argintari, s-a dus la Oceacov şi s-a plâns prefectului judeţului Oceacov că mor oamenii de foame, că nu am mai primit tainul de opt zile, că suntem slăbiţi şi că nici măcar nu mai putem căuta pe sub pământul îngheţat după rădăcini. Atunci prefectul a dat ordin şi au adus de la Cozarca alimente. În plus, la scurt timp, a venit la Alexandrudar o comisie care ne-a verificat pe toţi cei de acolo. Era vorba ca cei deportaţi abuziv să fie retrimişi în România. Dar puţini au fost lăsaţi să plece înapoi în România. Printre ei era şi o româncă din Tei care trăia cu un ţigan. Ea reuşeşte să fie repatriată cu soţul ei ţigan (părinţii viitorului cântareţ Marin Petrache Pechea).
La 1 ianuarie 1943 am fost duşi în comuna Cozarca, de unde fuseseră evacuaţi sătenii ucraineni (practic jumătate dintre locuitori au fost nevoiţi să-şi părăsească locuiţele şi să se ducă la vecini sau la rude, făcându-ne nouă loc). Cred că eram vreo 2000 de romi concentraţi acolo. Familia noastră a fost cazată într-o casă ucraineană (o cameră şi un antreu). Mi-aduc aminte că la Cozarca sobele aveau un cuptor special făcut încât se putea dormi pe el. Ne-am înţeles bine cu proprietarul casei care era bucuros că nu i-am dărâmat casa. Noi încă eram în putere şi puteam strânge de pe câmp ciulini cu care ne puteam face focul. Alţii, mai slăbiţi şi mai bolnavi, ardeau lemnăria casei pentru a se încălzi şi rămâneau doar cu pereţii şi acoperişul. Eram prost hrăniţi (circa 150 g făină de orz) şi când nu bătea vântul, se opreau morile de vânt care măcinau făina. Primeam şi nişte boabe de porumb. Tatăl meu fusese numit acolo să împartă tainul venit de la magazia colhozului. În apropiere erau pescari ucraineni care ne aruncau nouă, copiilor, peştii mici pe care îi prinseseră şi pe care nu-i mai duceau acasă. La Cozarca a izbucnit o epidemie de tifos. Mama s-a îmbolnăvit şi a murit în februarie 1943 (avea în jur de 30 de ani), la scurt timp au mai murit tot acolo: fratele mamei (22 de ani), bunica din partea mamei (55 ani), bunicul şi sora mea mai mica, Elifidrina, de circa patru ani. Morţii erau aruncaţi în nişte gropi comune care, la origine, fuseseră tranşee.
Mi-aduc aminte că pe la mijlocul lui august 1943, directorul colhozului a plătit unora dintre noi niste “mărci” (în Transnistria circulau aşa-zisele mărci, nu bani româneşti de-ai noştri), dar nu toţi au primit aceşti bani. Tata, de pildă, deşi era un fel de şef al romilor argintari, nu a primit mărci, dar un unchi de-al meu a primit. De altfel, directorul colhozului de la Reno avea faima unui corupt care îşi acoperea hoţiile. Spre sfârşitul şederii noastre la Reno, a venit în vizită guvernatorul Transnistriei. Directorul fermei ne-a închis pe toţi în grajduri şi nu i-a lăsat decât pe tata şi pe încă un verişor, care erau delegaţi, să vorbească cu el. Tata s-a plâns: daţi-ne bordeie, că vine iarna. Răspunsul lor a fost: să vedem, nici măcar nu ştim dacă mai rămânem la iarnă aici.
De la Reno am fost duşi la Certovata, unde am primit trei cartofi fierbinţi de persoană. Acolo a murit Niculăiţă, fratele meu de trei ani.
La Certovata am stat puţin, fiind mutaţi iar la Suha Balka, unde am fost opriţi până în primăvara 1944. Am fost încartiruiţi în patru grajduri lungi cam de 50 m, cu 4 sobe fiecare. Am lucrat la cartofi şi porumb. Mâncarea primită era: mălaiul de mei, cartofi şi porumb.
În martie 1944, apropiindu-se frontul, şeful de post ne-a dat câte o hârtie pe care scria “ţigan evacuat” şi am fost lăsaţi să plecăm spre România.
Am mers pe jos până la Tiraspol. Deşi primăvară, a izbucnit un viscol îngrozitor. Ne-am băgat în tranşee pentru a ne adăposti de vânt. Ne-a salvat un căpitan de armată care ne-a trimis într-o clădire a armatei, altfel am fi murit de frig. Am primit de mâncare un dublu de fasole şi am avut noroc şi cu găsirea unei vaci moarte pe care am mâncat-o. Mi-aduc aminte la Tiraspol de bombardamentele anglo-americane.
Am trecut Nistrul pe la Tighina. Iar am asistat la un bombardament aerian prelungit. În cele din urmă, am fost îmbarcaţi într-un tren cu care am mers până aproape de gara din Româneşti. Şeful de tren, avertizat de apropierea bombardierelor, a refuzat să mai înainteze. După bombardament am mai putut merge cu trenul doar puţin. Gara fusese distrusă, la fel şi liniile ferate din apropierea gării. Mi-amintesc de turma de câteva sute de oi sfârtecate de covorul de bombe. Am fost debarcaţi şi ni s-a zis să mergem pe jos până la următoarea gară.
După două zile, am ajuns, într-un târziu, la Reni, unde am fost iar debarcaţi, hainele noastre (improvizate din saci grosolani) au fost băgate în etubă, am fost dezinfectaţi şi deparazitaţi.
Din Reni am fost duşi cu trenul, spre Galaţi, unde am stat două nopţi în sala de aşteptare. Am fost iar urcaţi într-un tren şi am ajuns la Chitila, aproape de Bucureşti, unde am stat în cameră cu paturi suprapuse, am făcut baie şi am primit mâncare bună, consistentă.
De la Bucureşti am fost duşi la Alexandria cu un automotor cu trei vagoane. Ajunşi acasă, în Alexandria, tata a fost imediat concentrat în armata română şi trimis la Craiova. Ca să ne întreţinem, am început să lucrăm cu ziua pe la oameni”.
Se încarcă comentariile...
