Un popor cu minte scurtă

La noapte, o mână de oameni vor retrăi drama unui popor încărcat în vagoane de vite şi dus forţat în Siberia. Astăzi, doar câţiva bătrânei, plus alte câteva sute de persoane ceva mai conştiincioase, îşi vor aminti de deportări şi, poate, vor comemora victimele regimului comunist totalitar.

În cazul acestor urmaşi ai familiilor de ţărani, preoţi, învăţători, funcţionari, pe scurt - elita Basarabiei interbelice, adevărul n-a triumfat nici după şapte decenii. Pe an ce trece, ei rămân tot mai puţini, iar Republica Moldova, care a moştenit şi o parte din ororile Uniunii Sovietice, continuă să-şi bată joc de aceşti oropsiţi ai sorţii. O parte din vină pentru această atitudine o poartă judecătorii, care îi umilesc cu anii prin tribunale. Cel mai frumos „cadou“ pe care puteau să li-l facă autorităţile noastre democratice şi proeuropeane a venit săptămâna trecută de la Curtea Constituţională. 

N-o să analizez aici cine sunt cei doi judecători şi jumătate de la Înalta Curte care au dat verdictul, nici ce hram poartă. Într-un stat normal hotărârile Curţii Constituţionale nu se comentează. Dar Republica Moldova este o struţo-cămilă, care a demonstrat de atâtea ori că n-are cap... şi nici minte. În acest caz nu este vorba doar de sugestia Comisiei de la Veneţia sau a nu mai ştiu cărei alte structuri de la Bruxelles, ci de Pavlik Morozov care dăinuie printre noi. 

Condamnarea crimelor regimului comunist totalitar, la fel ca şi interzicerea simbolurilor comunismului, a fost o decizie politică a Parlamentului Republicii Moldova, bazată pe nişte fapte istorice incontestabile. În mod normal, Aurel Băieşu, Petru Răilean şi Igor Dolea (pe jumătate) nu sunt în măsură să întoarcă totul pe dos, chiar şi pentru simplu fapt că au învăţat istoria Uniunii Sovietice, nu şi despre soarta Basarabiei şi a basarabenilor. Mai bine se autorecuzau, ieşeau mai onorabil din acest cerc vicios. Imaginaţi-vă că la Varşovia, Riga, Tallinn sau Vilnius ar exista personaje de acest fel sau că magistraţii constituţionali ar fi cerut sfatul de la Bruxelles dacă să condamne sau nu comunismul. Diferenţa de viteză cu care ne europenizăm depinde şi de acest aspect.

Mâine, la fel ca în fiecare an de 13 iunie şi 6 iulie, câţiva politicieni se vor da în spectacol, promiţându-le urmaşilor deportaţilor marea şi sarea. Dar până a doua zi vor uita de existenţa lor. Îşi vor aminti de ei peste un an, când vor constata că au rămas şi mai puţini. Aceşti oameni merită o altă atitudine din partea autorităţilor şi a societăţii în general. Până acum nimeni nu şi-a cerut scuze publice de la ei.