Alegerile din 1946, portalul grotesc spre comunism (I)

0
Publicat:
Ultima actualizare:
Primul
ministru Petru Groza primind buletinul de vot. G.Tătărescu şi gen. Dombrowski
îşi aşteaptă rândul
Primul ministru Petru Groza primind buletinul de vot. G.Tătărescu şi gen. Dombrowski îşi aşteaptă rândul

Trupe sovietice în ţară, voturi măsluite, urne furate, oameni împiedicaţi să voteze, bătăi şi crime: aşa s-a desfăşurat primul scrutin „liber” din România  postbelică

Cu puţin înainte de terminarea celui de-al doilea război mondial, după Conferinţa de la Yalta (februarie 1945),  soarta României fusese pecetluită pentru următoarele decenii. Amestecul evident şi autoritar al ruşilor în treburile interne ale ţării nu mai mira pe nimeni: masive trupe militare sovietice fuseseră dislocate pe teritoriul României şi Comisia Aliată de control, organism care avea drept scop supravegherea, după şase ani de dictatură, a procesului de democratizare, era aproape total controlată de ruşi. În aceeaşi vreme, pe aliaţii occidentali părea să nu-i mai intereseze în mod deosebit situaţia de la Bucureşti: erau mai degrabă preocupaţi să sprijine forţele anticomuniste din Grecia, cu scopul de a păstra  controlul asupra rutei strategice spre Canalul Suez. În plus, după ce ideologiile de extrema dreaptă târâseră lumea într-un teribil măcel, în întreaga Europă se manifesta, prin recul, o atracţie către curentele socialiste şi comuniste, care promiteau, între altele, protecţie socială.


Miniştri „de coloratură”
După ani îndelungaţi de război, nici un parlament de dinainte de 1940 nu mai era legitim, iar pentru fostele ţări implicate în conflagraţie, organizarea unor noi alegeri legislative devenise o prioritate absolută. La noi, ultimul parlament democratic fusese ales în 1937, dar a fost dizolvat curând după instaruarea dictaturii carliste. Aşa încât, după 23 august 1944, guvernul conducea ţara prin decrete, în calitate de singur legiuitor. La data de 6 august 1944, guvernul Petru Groza fusese recunoscut unilateral de Uniunea Sovietică. La 21 august, regele Mihai îl somează să-şi dea demisia, dar Groza refuză. Mihai I intră în grevă regală şi refuză, la rândul său, să semneze documentele primite de la executiv. În decembrie 1944, la Conferinţa de la Moscova a miniştrilor de externe aliaţi, SUA şi Anglia ridică două condiţii: guvernul Groza va fi recunoscut numai dacă va coopta în structura sa şi reprezentanţi ai principalelor partide de opoziţie (PNL şi PNŢ) şi dacă va anunţa că va organiza alegeri libere. La mijlocul lunii decembrie 1945, reprezentanţii Puterilor aliate vizitează România şi recomandă ca alegerile generale să aibă loc în luna mai a următorului an. Ele trebuiau să recunoască primul guvern al României postbelice.  Pe 7 ianuarie 1946, Groza admite în guvern doi miniştri fără portofoliu din partea opoziţiei: ţărănistul Emil Haţieganu şi liberalul Mihail Romniceanu. Cei doi vor avea, evident, un rol pur decorativ, dar de a doua zi Mihai I se vede nevoit să renunţe la greva regală şi să revină la colaborarea cu Groza, iar pe 5 februarie Anglia şi SUA recunosc guvernul şi reiau contactele diplomatice cu România.

Proces, în loc de votare
Însă Groza ignoră cu lejeritate recomandările aliaţilor. La sfârşitul lunii februarie, anunţă că „alegerile vor avea loc după strângerea recoltei” (data fixată ulterior va fi 19 noiembrie: se presupunea că atunci ţăranii vor fi mulţumiţi şi vor vota guvernul; dar seceta a lovit fără milă România şi a adus-o în pragul foametei). Deci, în luna mai, în loc de alegeri, Groza organizează „Procesul maii trădări naţionale”, intentat lui Ion Antonescu şi colaboratorilor săi, pe care-i cataloghează pe de o parte drept „fascişti”, dar şi „spioni” aflaţi în solda Statelor Unite şi Angliei. Între timp, relaţiile dintre URSS şi Occident se degradează abrupt: la 5 martie, Churchil îşi expune celebrul discurs „Cortina de fier”, care marchează izbucnirea „Războiului rece”. Abia pe la sfârşitul lunii iunie, Groza promulgă un decret prin care stabilea noi proceduri electorale. Tot atunci, sub pretextul uşurării controlului asupra procesului legislativ, a emis şi un alt decret, prin care desfiinţa Senatul şi transforma Parlamentul bicameral în Adunarea Deputaţilor, deci într-o Cameră unică.

Fără „nedemni”!
Prin noua legislaţie electorală, la elaborarea căreia reprezentanţii PNL şi PNŢ nici măcar nu fuseseră consultaţi,  se proclama dreptul la vot al tuturor cetăţenilor care împliniseră 21 de ani, inclusiv, în premieră!,  al femeilor, militarilor activi (guvernul le-a crescut soldele iar aceştia  beneficiau de un regim special de aprovizionare) , funcţionarilor publici şi magistraţilor. În schimb, acestora din urmă li se limita drastic controlul asupra procesului electoral. Competenţele fuseseră transferate factorilor politici şi administrativi locali: după 23 august 1944, posturile înalte din administraţia locală fuseseră ocupate, aproape exclusiv, de către comunişti. „Farul călăuzitor” al acestei înfiltrări era, desigur, celebrul panseu al lui Stalin: ”Nu contează cine şi cum votează, contează cine numără voturile”. Legea privind organizarea Adunării Deputaţilor, aducea şi ea noutăţi absolute: prin celebrul articol 7 interzicea „duşmanilor poporului” deopotrivă dreptul de a participa la propaganda electorală, dreptul de a alege şi de a fi aleşi. „Nedemnii” erau cei care ocupaseră funcţii sub regimul lui Antonescu, legionarii şi cei cu convingeri fasciste, voluntarii de pe frontul de răsărit sau cei care fuseseră daţi afară din armată după 23 august 1944. Era deci normal ca, prin intermediul „comisiilor de epurare”, să se permită astfel săvârşirea unor inimaginabile abuzuri. 

BPD, profetul mincinos
La sfârşitul lunii ianuarie 1946, plenara C.C. a Partidului Comunist din România lansează ideea prezentării unite la alegeri a tuturor forţelor democratice ce reprezentau guvernul Groza. Pe 10 martie, Constantin Titel Petrescu fondează PSD Independent, care va susţine partidele istorice, în condiţiile în care vechiul PSD a luat hotărârea de a participa pe liste comune cu PCR. În aprilie, presa controlată de comunişti începe o deşănţată campanile de denigrare a liderilor PNL şi PNŢ, numindu-i „reacţionari”, „colaboraţionişti”, „fascişti”. La 17 mai, se constituie Blocul Partidelor Democratice, alcătuit din PCR, PNL-Tătărescu, facţiunea PNŢ-Anton Alexandrescu, Frontul Plugarilor (formaţiune politică a prim-ministrului), PSD şi Partidul Naţional Popular. Pe de o parte, platforma electorală a BPD critica dur „partidele reacţionare”, iar pe de altă parte era una extrem de generoasă cu electoratul, promiţând, printre altele: garantarea unui regim democratic, suveranitatea statului, respectarea drepturilor democratice şi a proprietăţii individuale, libertatea credinţelor religioase, consolidarea împroprietăririi ţăranilor, micşorarea impozitelor, salarii sigure, pensii şi asigurări sociale pentru muncitori, stimularea învăţământului, culturii , artei şi ştiinţei. În afară de „aplicarea unei politici de prietenie şi colaborare cu Uniunea Sovietică”, nici una dintre promisiunile cu pricina nu a fost respectată. În plus, la sate, comuniştii vor transforma într-un atu propriu împărţirea titlurilor de proprietate, în baza reformei agrare din 1945. PNL lui Constantin I.C. Brătianu şi PNŢ, condus de Iuliu Maniu, au participat la alegeri pe liste separate, după ce au parafat o înţelegere, prin care se obligau să nu se atace reciproc în timpul campaniei. Cele două partide tradiţionale mizau pe reîntoarcerea la tradiţiile democratice interbelice, pe menţinerea monarhiei, pe definitivarea reformei agrare, pe garantarea drepturilor şi libertăţilor şi pe măsuri de refacere a economiei după război.  Două perspective diferite asupra destinului României. Pe la jumătatea lunii septembrie, Brătianu îi reclamă premierului o serie de abuzuri: autorităţile sabotează campania electorală a opoziţiei, presa partidelor tradiţionale este cenzurată, înscrierea pe listele electorale se face ilegal iar termenele de înscriere nu sunt respectate şi, mai mult, există suspiciunea că, prin modul în care au fost întocmite, listele suplimentare vor fi folosite fraudulos. Dar Groza se face că nu aude: pe 17 noiembrie, la mitingul PNŢ organizat în faţa Teatrului Naţional, forţele de ordine deschid focul asupra manifestanţilor.

„Să ne lepădam de ce a fost rău”
Marţi, 19 noiembrie 1946, sub semnătura lui B. Brănişteanu, apare în „Adeverul” editorialul intitulat „În faţa urnelor”. Un text extrem de prudent, şovăitor chiar, dar din care poziţionarea politică a ziarului transpare fără echivoc: „ După nouă ani în care regimul constituţional a fost înlocuit în ţara noastră prin cel despotic, dictatorial, cetăţenii, şi ceva cu totul nou, cetăţenele, sunt chemaţi să se prezinte în faţa urnelor pentru a reintra în drepturile lor, de cari au fost prădaţi. E fără îndoială un fapt îmbucurător. Nouă ani ai un vis urât, care din nefericire a fost o tristă realitate, sunt îngropaţi, sunt îngropaţi astfel, şi observatorul critic ieri îndurerat şi condamnat la tăcere, se vede înviorat şi chemat să-şi continue rolul. Cetitorii nostri vor fi băgat de seamă că ne-am ferit să ne amestecăm în lupta electorală. Ce putem deduce, fără a ne departa de linia obiectivităţii, a nepărtinirii, a independenţei noastre este că în tot ce auzim spunându-se ca s-ar fi petrecând nu e nimic nou şi celor ce se plâng de proceduri vechi, trebuie să li se spună: ale voastre dintre ale voastre. Numai orbii ar putea să nu vadă că ţara noastră e cuprinsă într-o mare transformare. În toiul acestor alegeri Adeverul s-a aflat într-o situaţie grea. Chiar dacă a avut unele de criticat în acţiunea guvernului, el nu putea trece cu vederea, că din el fac parte partidele reprezentand muncitorimea şi acele idei, pentru cari ei au luptat în permanenţă, cu hotărâre, chiar şi când aceste partide sub efectul persecuţiilor guvernelor de pe vremuri dispăreau depe orizontul politic pentru perioade de timp mai mult sau mai puţin lungi. Dar care guvern oare nu comite greşeli? Şi  Adeverul nu se vede şi nu se poate vedea în postura unui ziar guvernamental, al unui oficios al guvernului, la noi unde aceasta noţiune a însemnat întotdeauna aprobarea nelimitată a tot ce face guvernul, bun sau rău, drept sau nedrept şi la renunţarea a priori la orice drept de critică. Şi iată de ce nu ne-am lansat în lupta electorală, cu fervoarea cu care o făceam altădată. Ideile şi simpatiile noastre nu s-au schimbat. Vroim să credem că nici temperamentul nostru. Vremea, marea învăţătoare, ne-a arătat că răsplata dreptăţii şi consecvenţii convingerilor vine tot aşa cum vine cea a greşelilor. Şi că marea virtute este să nu te bucuri prea mult de cea dintâi, dar mai ales să nu triumfezi prea mult de cea de-a doua. Tot ea, vremea, dozează rezonabil succesul şi înfrângerea, pentruca progresul omenirii să se facă pe linia mijlocie a posibilităţilor.  Cred că cititorii noştri mă vor înţelege şi atât îmi ajunge. Tot ce le-a putut sugera Adeverul în lungii ani ai existenţei sale şi ce au putut vedea în timpul dispariţiei sale, îi va însoţi înaintea urnelor. Înapoi omenirea nu mai poate să se întoarcă. Dealtfel, cum se recunoaşte de către toţi, transformări mari, uriaşe, se anunţă pretutindeni. Dictaturile nu au fost decât ultima încercare de a da înapoi omenirea. Războiul a fost consecinţa acestor încercări. Să recunoaştem ce a fost bun în trecut şi să ne lepădam de ce a fost rău. Dar să ne dăm seama că binelui celui nou îi trebuie timp ca să se nască în dureri şi răului celui vechi îi trebuie timp ca să dispară. Şi azi Adeverul stă pe vechile sale poziţii.  Democraţia fără opoziţie este inimaginabilă şi nimic nu ar primejdui mai mult viitorul democraţiei decât ce ar putea conta pe ratificarea tuturor actelor de un Parlament în care nu ar răsuna decât glasul său, care nu ar întâmpina nici o contrazicere şi nici o critică. Cetăţenii şi cetăţenele să se prezinte mâine la vot fără ezitare. E vorba de viitorul lor şi de viitorul ţării. Dacă prin imposibil cineva nu ar şti ce să vroiască pentru viitor, cu siguranţă va şti ce nu trebuie să mai vroiască din trecut.  Cu alegerile de mâine, o epocă nouă începe în istoria României”.   

Știri Interne



Partenerii noștri

Ultimele știri
Cele mai citite