„Alte măşti, aceeaşi piesă”: bacalaureatul de ieri şi cel de azi - copie la indigo!

Nu mai miră pe nimeni că istoria se repetă! Doar că atunci când, la aproape un secol, se repetă pe coordonate identice, s-ar putea spune că devine de-a dreptul ironică!

Iată care erau chestiunile referitoare la examenul de bacalaureat, pe care Em. Socor le punea în dezbatere în ediţia de sâmbătă, 17 ianuarie 1925, în editorialul cotidianului ”Adeverul”. Credem că merită să fie reprodus integral în continuare. Orice asemănare ce se întâmplă în zilele noastre nu pare a fi o simplă întâmplare!

 IAR BACALAUREATUL?

Sunt 20 de ani de când, în urma unor vehemente protestări din partea celor competenţi, bacalaureatul a fost aruncat ca o cârpă netrebnică: inutil, obositor, adevărat instrument de tortură al tineretului.

După 20 de ani, unele dintre ”competinţele” noastre îşi întorc din nou faţa către bacalaureatul torturător şi vor să-l readucă la viaţă. Motivul? Motivul este simplu: s’a făcut constatarea, că pregătirea ştiinţifică a tineretului universitar este insuficientă şi că deci trebuie să se facă o selecţionare mai îngrijită a acelora, cari, absolvind şcolile secundare năzuesc să treacă pragul Universităţii.

Rămâi uimit de atâta ... logică.

Că învăţământul secundar lasă de dorit, e perfect exact; după cum se prezintă de la războiu încoace, s’ a dovedit a fi slab pregătit. Dar că bacalaureatul ar fi remediul sau măcar unul din remediile acestei triste situaţii, asta e straniu.

Lipsa de pregătire în licee şi gimnazii nu poate fi înlocuită cu examenul chinuitor al bacalaureatului – aceasta este evident şi n’are nevoie de nici o demonstraţie: căci nici un pedagog nu va susţine că în cele câteva săptămâni, sau, dacă vreţi, câteva luni, cât şi-ar prepara un tânăr bacalaureatul, s’ar putea umplea lacunele celor 8 ani de învăţământ secundar. Dacă prin bacalaureat se tinde micşorarea numărului studenţilor universitari, desigur că scopul ar putea fi atins: mulţi şi-ar vedea iluziile şi capriciile hazardului, care este hotărâtor în orice examen şi, mai cu seamă, la bacalaureat.

Dar acesta trebuie să fie scopul conducătorilor de azi ai şcolii? România are nevoie, dată fiind mai ales situaţia din teritoriile alipite, de cât mai mulţi intelectuali, atât de necesari numeroaselor funcţiuni şi ocupaţii ce-i aşteaptă. Tineretul trebuie încurajat la învăţătură, nu reţinut de la ea. Aceasta e lozinca, pe care locurile competente sunt datoare s’o adopte şi s’o propage cu toată căldura.

Şi atunci: dacă bacalaureatul nu poate complecta educaţiunea ştiinţifică a tineretului şi dacă rezultatele lui sunt contrare intereselor actuale ale ţării, de ce se tinde la reînfiinţarea lui? Iată o enigmă, pe care nu şiu cum ar putea-o deslega factorii competenţi de la ministerul şcoalelor, deveniţi de-odată partizanii examenului torturător.

Şcoala sufere, în adevăr, de multe rele, cari trebuesc combătute cu toată energia şi cu toată priceperea necesară. N’avem un tineret bine pregătit, este adevărat, dar cauza e în lipsa de pregătire a unei părţi din corpul didactic, cum foarte bine spunea d. profesor secundar T. Ionescu, în No. nostru de eri. Daţi tineretului dascăli buni, bine pregătiţi şi ştiinţificeşte şi moralmente şi veţi avea generaţiuni şcolăreşti de elită. Până nu se va face această reformă, ar fi naiv să nutrim speranţele unei reale îndreptări.

Ne trebuesc deci profesori şi pe profesori nu-i vedem, pentru că unii din ei, şi încă dintre cei mari, îşi bat joc de şcoală şi de îndatoririle lor şi exemplul lor este foarte contagios. Prima datorie a ministerului şcoalelor este de a asana corpul profesoral şi în special pe cel universitar. Ca să avem pe viitor profesorii , cari ne trebuesc, să dăm actualilor studenţi profesorii, de cari universitatea are nevoie.

Nu bacalaureatul, ci asanarea corpului didactic. Aceasta e opera necesară.