Constantin Mille, geniul inovator al „Adeverului” (IV)

Un mare jurnalist, un mic nume de stradă

Pe neaşteptate, Mille ia hotărârea să vândă „Adeverul” şi „Dimineaţa” băncii Marmorosch-Blank. Apoi, mai încearcă să mai scoată un ziar, „Lupta”. Însă fără succes şi fără strălucire. Trist şi confuz, cade la pat şi este răpus de o pneumonie severă. Cu toate că şi-a dorit funeralii modeste şi discrete, la înmormântarea sa au participat mii de oameni.

Brusc, lucrurile se îndreaptă într-o direcţie bizară. Mille mai candidează încă o dată pentru Constituantă, însă fără succes. Deodată, relatează corectorul Nora, „...un svon se răspândi, între timp, în Capitală: întregul inventar al Adeverului, inclusiv titlurile celor două ziare, a fost cedat, prin acte în regulă, băncii Marmorosch-Blank. N-a trebuit să treacă mult timp ca ştirea să se confirme”.

„Rămas bun!”

În ediţia din 12 august 1920, în editorial, Mille îşi ia ”Rămas bun!”: „Mă costă să rostesc aceste două vorbe. Credeam că va fi mai uşoară pentru mine plecarea dela Adeverul şi Dimineaţa. Cu toate acestea, nu e aşa. Când e vorba să iau hotărârea supremă, să mă despart de cititorii mei, cu cari stau la vorbă de douăzeci şi cinci de ani”, să părăsesc localul pe care l-am clădit eu, să nu mai lucrez în acest mediu artistic pe care mi l-am creiat, să abandonez pe bunii şi harnicii mei vechi tovarăşi, cărora le datorez tot succesul ziarelor noastre, să nu mai aud huruitul monoton al maşinelor, să nu mai aud gălăgia ce-o fac în stradă vânzătorii, mirosul cernelei proaspete să nu-l mai simt-a te despărţi de toate acestea, cari au devenit a doua viaţă, este greu trebuie voinţă multă să laşi totul şi să intri în obscuritatea din cari ai ieşit acum un sfert de veac”. „Ce geniu orb va fi sfătuit pe Const. Mille să-şi înstrăineze creaţia, care devenise pentru el ceva sinonim cu un crez? Ce spirite nefaste îl vor fi împins pe această cale, îndemnându-l să se lepede de un copil atât de scump?”, se întreabă Nora. Nimeni nu va mai putea şti cu adevărat. În mod oficial, ”...Mille era obosit...aşa s-a spus; nu se mai credea în stare să conducă, cu aceeaşi vigilenţă (...) carul ce-i cerea atâta răspundere”. Puţin probabil însă ca oboseala să fie la mijloc. Iată ce scria Mille după un deceniu de directorat: „Sunt zece ani de când sunt în prima linie şi nu sunt obosit. Îmi dau însă seama că fac o muncă grozav de grea şi istovitoare, că toate aceste sforţări mă vor răpune acum sau mai târziu, dar trag nădejde ca să pot să rezist cel puţin atâta timp cât va trebui ca opera la care am conlucrat-şi opera principală a vieţii mele-să fie aşezată atunci pe aşa baze, căci va avea asigurată viaţa, pentru o îndelungă vreme”.

„Lupta”-ultimul bal

Însă argumentul cel mai puternic împotriva acestei ipoteze vine din întâmplările proxime şi îl aduce tot Nora: „Pe balconul din imobilul de peste drum de Palatul Adevărul-ui nişte lucrători zugravi, urcaţi pe o scară, proptiră firma unui organ proaspăt: Lupta. (...) Numele directorului ne indica imediat nuanţa ce o va avea foaia. Era-spre uimirea noastră, a tuturor- Const. Mille. Ei, cum, parcă era obosit...renunţase la gazetărie...divorţase de scrisul cotidian, nu mai putea purta povara muncii regulate, de toate zilele! Dacă era aşa, cum de se înhămase la jugul acesta al unei publicaţiuni vitrege sub toate raporturile: fără local propriu, fără tipografie, fără rotative, fără acel vast aparat de difuzare a ziarelor aciuite în proprietatea lor? Trebuia să plătească chirie, ca orice particular, aşezat într-o chichineaţă de casă, cu camere meschine, lipsite de orice decor, şi cu o scară beteagă, necurăţată, murdară veşnic de noroiu, ca de birou de fabrică de mahala. Atâta numai că, de cum păşeai în sala de sus (...) te întâmpina, ca de bună venire, un portret imens al lui Alexandru Beldiman, instalat pe un piedestal, pe care Mille şi-l luase ....de dincolo... ca singur obiect preţios de care nu s-a putut despărţi.(...) Iar când ieşea din jalnica sa cotineaţă, el nu se încumeta să calce pe trotuarul celălalt, elegant pavat, cu dale de mozaic, căci simţea că i-ar plezni arterele şi i s-ar strânge inima în fiori de moarte!”.

Muşcătura lupilor tineri

La patru ani de la tranzacţia Mille-Blank, are loc o alta, la fel de surprinzătoare: Blank revinde ziarul unui grup de jurnalişti de la ”Adeverul”. Mille îşi exprimă public nemulţumirea, iar prim redactorul Const. Graur îl contrează fără menajamente în editorialul „Regretele d-lui Mille”. Prima nemulţumire a lui Mille se referă la „micile schimbări de directivă”, cum le numeşte Graur:„ Nu am putut sta departe de presă, am reintrat în ea şi cred că de astă dată voi muri cu pana în mână. Îmi pare rău însă că am plecat dela Adeverul şi Dimineata, îmi pare rău mai cu seamă, fiindcă îmi zic că dacă aşi fi continuat să rămân în fruntea acestor ziare, ele ar fi fost altceva decât ceeace sunt acum”, scrie Mille. Cea de-a  doua: „Ziarele le vândusem d-lui Aristide Blank, om tânăr, om cult şi de iniţiativă şi care avea pe lângă milioane şi un fond de om cinstit şi de luptător pentru democraţie şi adevăr. Nu-mi puteam închipui că, pentru d. Aristide Blank, Adeverul şi Dimineaţa nu prezenteau alt caracter şi alt interes decât aceala al unui oarecare, sau al unei afaceri comerciale pe care o vinzi ori şi cui, fără nici o garanţie morală”. Aşa că Graur izbucneşte: ”(...) întru cât a păcătuit d.Blank prin faptul că ne-a vândut nouă ziarele cumpărate de la d. Mille? Întru cât a ni le vinde nouă, înseamnă a le vinde ori-cui? Întru cât fapta d-lui Mille, care a vândut ziarele d-sale unui bancher, e mai frumoasă decât fapta d-lui Blank care a făcut ca aceleaşi ziare să reintre în mâini gazetăreşti? Şi, în sfârşit, cum e chestia cu garanţia morală? Afirmă d. Mille că oamenii de la Adeverul nu prezintă garanţie morală?”.

„De astă dată nu mai scap!”

Nu cu mulţi ani în urmă, Mille luase hotărârea să se recăsătorească.   Noua sa doamnă era Maria Boldur-Epureanu, sora politicianului Nestor Cincu, un prieten apropiat al lui Take Ionescu. Cincu moare într-o săptămână de iarnă traversată de vifor şi este înmormântat în cavoul familiei din comuna Munteni, judeţul Galaţi. Cu capul descoperit în crivăţ, la ceremonie participă şi Mille. În aceeaşi zi, se întoarce grabnic la Bucureşti, unde avea stabilită o întâlnire cu un politician cu care voia să discute despre legea presei, dar cade la pat răpus de o bronhopneumonie severă. Medicii se străduiesc să-l aducă pe linia de plutire şi reuşesc să-l scape de febra care îl aruncase în deliruri: în seara de 13 februarie 1927, termometrul arăta 37 cu cinci. Însă, înainte să se scufunde în somn, Mille rosteşte în şoaptă: ”…de astă dată nu mai scap”. În acea noapte, avea să treacă la cele veşnice.  În ediţia din 16 februarie, „Adevărul” anunţa pe prima pagină „Moartea lui Constantin Mille”. Constantin Graur puncta în necrolog: ”Tot progresul tehnic al presei este opera lui Const. Mille. Toate inovaţiile au pornit de la el. Şi fiecare inovaţie a însemnat sforţări, a însemnat lupte, a însemnat greutăţi fără seamăn şi fără număr, învinse toate numai cu energia, cu voinţa lui, cu punerea în joc a tuturor forţelor lui de viaţă”. Cu toate că, în timpul bolii, o rugase pe fiica sa Florica Buzdugan să se îngrijescă şi să-i facă o înmormântare cât se poate de simplă („Să luaţi un dric modest cu doi cai. Nici o altă pompă!”), la funeraliile lui Mille participă mii de oameni. Pe piatra tombală, de la cimitirul Belu, stă încrustată, alături de numele său, următoarea precizare: „părinte al ziaristicei moderne”.

Un nume de stradă

Testamentul său profesional, scris în decembrie 1913, avea să fie publicat pe prima pagină a ”Adevărului”, în ediţia din 13 aprilie 1946: ”Ţărănimea şi muncitorimea oraşelor se deşteaptă, ele cer dreptul la viaţă public, cer lumină şi dreptate. Datoria Adeverului este să se pună în fruntea lor. Şi când izbânda va fi desăvârşită, când alte lupte noui vor începe, fiindcă omenirea nu stă pe loc şi o epocă alungă pe cealaltă, fîcând un pas înainte-Adeverul va trebui să fie antemergătorul progresului, căci acesta a fost, este şi va fi rostul său. În acea vreme fericită, eu nu voiu mai fi şi poate că numele meu va fi uitat. Dar aceia cari îmi vor lua locul, această linie de conduită trebue s-o urmeze, dacă vor ca Adeverul să-şi păstreze forţa morală de care s-a bucurat”. Curând, Strada Sărindar va purta numele marelui ziarist.