Adevărul 125 de ani

articolul anterior articolul urmator

INTERVIU Cristian Tudor Popescu, unealtă în războiul Iliescu - Roman. „Eram virgin din punct de vedere politic”

20
13 Oct 2013 18:50:23
Autor: Mihai Voinea, Cristian Delcea
Cristian Tudor Popescu admite că nu poţi conduce un ziar mare fără să faci compromisuri
Cristian Tudor Popescu admite că nu poţi conduce un ziar mare fără să faci compromisuri

Continuăm serialul „Adevărul 125 de ani” cu un interviu în care Cristian Tudor Popescu, omul care a marcat istoria postdecembristă a ziarului, vorbeşte despre cum a ajuns la „Adevărul”, despre desprinderea de stilul „scânteist” şi despre relaţia sa cu Dumitru Tinu. CTP recunoaşte că, la începutul carierei de ziarist, a făcut, fără să-şi dea seama, jocuri politice. Mai târziu, când a realizat, „n-a fost o senzaţie prea plăcută”.

 

"Adevărul": Cum aţi ajuns la „Adevărul”, în februarie ‘90?
Cristian Tudor Popescu: Eu am fost adus în acea redacţie de Darie Novăceanu, care fusese numit director al proaspătului ziar „Adevărul” de către Guvern în încercarea de a revopsi ziarul „Scînteia”. El a fost adus acolo ca o persoană din mediul scriitoricesc, un excelent traducător de limbă spaniolă, o persoană fără o activitate pe linie de partid, adică fără să fi avut funcţii de nomenclatură PCR-istă. Eu am ajuns acolo ca urmare a calităţii lui de traducător, îi citisem traducerile din Borges, din Sabato, eram absolut impresionat, au fost cărţile mele de căpătâi.

Dar cum aţi ajuns la el?
Eu am publicat primele texte în săptămânalul „Contrapunct”, în 30 decembrie ‘89, pe care le-a citit soţia domnului Novăceanu, Miruna Novăceanu, un critic de teatru absolut stimabil. A vrut să mă cunoască şi m-a dus la soţul ei, Novăceanu căutând în acel moment oameni noi pe care să-i aducă în redacţie. Să nu uităm că eu aveam o vârstă atunci, aveam 33 de ani împliniţi, aveam o carte publicată, fusesem tradus în străinătate, aveam o carieră notabilă ca scriitor, luasem nişte premii. Nu veneam acolo ca un debutant în ale scrisului.

Şi ce impresie aţi avut, că v-aţi angajat la „Adevărul” sau la „Scînteia”?
Când am venit eu acolo era „Scînteia”. Oamenii erau foştii gazetari de la „Scînteia”.

N-aţi stat nicio clipă pe gânduri?
Ba am stat foarte mult pe gânduri pentru că, fiind dus pe coridorul acela unde aveam să petrec 15 ani, la etajul întâi de la „Scînteia”, m-am speriat de secerile şi ciocanele basoreliefate. Ar fi bine să mergeţi să le vedeţi.

Sunt încă acolo?
Da’, cum? Ce, le-a frezat cineva? Eu m-am speriat, fireşte că m-am speriat. Zic: „Domnule, ce-i aici?”. Nu lucrasem în presă o zi, n-am fost membru de partid, n-am avut nicio treabă cu aparatul înainte de ‘89. M-am speriat, zice „nu, nu, stai liniştit”. M-am dus acolo, am avut o discuţie cu domnul Novăceanu, care mi-a spus să scriu nişte texte. Am scris, iar primul text, îmi aduc aminte, se numea „Se dă o demonstraţie”. Pleca de la replica unui puşti în Piaţa Victoriei, întrebat de un reporter al TVR când a fost bătaia aia cu prima mineriadă, în februarie, când cu smulsu’ bărbii lui Voican Voiculescu. Întrebat ce face, puştiul spune: „Am auzit că se dă o demonstraţie”. Se dă o demonstraţie! Şi de la acel „se dă” a pornit primul meu articol publicat în „Adevărul”. A citit domnul Novăceanu, după care mi-a spus: „Ok, eşti angajat”.

Darie Novăceanu era prieten cu Petre Roman, iar pe fondul tensiunilor dintre Iliescu şi Roman dumneavoastră aţi scris câteva articole critice la adresa lui Ion Iliescu. A avut Novăceanu vreun rol în scrierea lor?
Nu, niciodată nu mi-a spus ce să scriu. Într-adevăr, între Iliescu şi Roman începuseră nişte atacuri surde şi, în aceste condiţii, în iarna lui 90, înainte de Crăciun, am produs un articol care se numea „Daruri pentru preşedinte”. N-a existat niciun eveniment care să-l prilejuiască, darămite vreo comandă. L-am produs pentru că mi s-a părut că aş putea să-l scriu. Eu deja produsesem un articol mai blând, prin vară, care se numea „Insomnii” şi care punea la îndoială nişte gesturi ale lui Ion Iliescu. Ăla a fost primul articol, care era o pasăre rarisimă, o minune în ziarul „Adevărul”, nu se concepea atunci un articol împotriva puterii. Al doilea articol era mult mai agresiv. Pentru momentul respectiv, că acum dacă mă uit la el şi-mi amintesc ce-am scris despre Ion Iliescu de-a lungul anilor, ăsta este fraţii Grimm.

La vremea aceea, totuşi, însemna ceva.
Însemna. Trebuie să vă imaginaţi ţara asta, care era într-o fază de perestroikă târzie, netrăită, în care oamenii erau speriaţi, nu doreau capitalism, doreau un comunism din ăsta în care să se găsească banane, desene animate şi avorturi la liber. Oamenii nu aveau conştiinţă ideologică, domnule! Voiau să scape de povara libertăţii, era grea libertatea aia din ‘89 şi voiau s-o dea cât mai repede cuiva, le era frică să stea singuri pe picioare în faţa istoriei şi să încerce să se descurce. Şi Ion Iliescu a venit în perfectă continuare, el era un Ceauşescu bun. Oamenii i-au respins pe Raţiu, pe Câmpeanu, „nu dorim să ne vină ăştia de afară şi să ne spună ce să facem, nu ne vindem ţara”. Şi în aceste condiţii să produci acel articol, „Daruri pentru preşedinte”...

În care îl atacaţi pe Iliescu...
... Darurile erau nişte propoziţii. „Da, domnule, v-am votat, nu ştiu ce, DAR... Şi erau „Dar-urile”, aşa... Am venit cu articolul şi i l-am dat lui Darie Novăceanu. L-a citit şi zice „bă, înţeapă cam tare, înţeapă cam tare, bă, Cristi”. „Dom director – am zis – treaba mea nu e să stabilesc dacă înţeapă sau nu, treaba mea e să scriu”. A zis „lasă-l la mine”, iar a doua zi văd articolul în ziar. Am fost uluit, eu aveam puţină experienţă în materie de politică, în materie de manevre, eu am fost inginer, am fost scriitor înainte de ‘89. Mi s-a părut un lucru extraordinar că acceptă un articol care era greu de crezut că poate să apară la acea vreme în „Adevărul”. Reacţia, după apariţia articolului, a fost teribilă. La ora zece, vreo două secretare au cedat nervos, au izbucnit în plâns. Diverşi inşi, care dădeau telefoane şi ne înjurau: „Venim să vă rupem picioarele, să vă scoatem de-acolo, şobolani nenorociţi care scrieţi de domnul nostru Ion Iliescu”.

Deci, articolul a stârnit reacţii...
A fost şi o reacţie a lui Ion Iliescu la televiziune, care obiecta la ce scriam eu acolo, în special când îi spuneam să nu mai dea din mână, să facă nişte exerciţii, ceva, că nu mai vreau să-l văd dând din mână ca pe ălalalt. A avut o reacţie nervoasă. Însă explicaţia apariţiei articolului am realizat-o mult după aceea, când am început şi eu să înţeleg cum stau lucrurile. Vedeţi, asta înseamnă dictatura. Eu, la 33 de ani, eram o persoană destul de virgină din punct de vedere politic.

Înseamnă că atunci nu v-aţi dat seama că faceţi jocul uneia dintre cele două tabere aflate în dispută?
Nu, păi de unde să-mi dau seama? Eu nu eram în conducerea ziarului, eram un simplu producător de text. Novăceanu a avut atunci, cu siguranţă, o discuţie cu Roman, dacă să dea sau nu articolul. De aceea a spus să las articolul la el. În urma discuţiei, probabil că s-a considerat un prilej foarte bun pentru escaladarea luptei între cele două palate. Probabil că Roman a zis „laissez passer”, a considerat că atacul la adresa lui Iliescu cade bine.

Nu v-aţi gândit când i-aţi lăsat articolul că va vorbi cu Roman, cunoşteaţi relaţia dintre Novăceanu şi Roman?
Ştiam, dar nu m-am gândit. Nu mă ducea mintea în direcţia aia. Mai târziu am înţeles eu ce se poate face cu textul produs de tine în diverse contexte ataşate lui. Cred că vreun an şi ceva mai târziu am înţeles, când au explodat lucrurile între Roman şi Iliescu. N-a fost foarte plăcută senzaţia.


Despre Dumitru Tinu: „L-am înţeles de ce şi-a dorit maşină Volvo şi vilă”

Dumitru Tinu (stânga) a fost un ziarist care avea relaţii apropiate cu politicienii şi cu oamenii de afaceri         Foto: MEDIAFAX

Cum era ziarul „Adevărul” din punct de vedere jurnalistic în primii ani?
Dacă privim standardele de presă occidentală, era o catastrofă. Era un ziar plin de păreri, de la secţia scrisori până la cultură, toată lumea îşi dădea cu părerea. Erau reflexele comuniste. Ziarul „Scînteia” nu fusese un ziar de informaţie, fusese un ziar de antiinformaţie. Principala lui menire în ce priveşte informaţia era să o blocheze, nu să o dea în ziar. Existau reflexele presei de propagandă, să se scrie articole de poziţie prin care să fie influenţată opinia publică.

Până când s-a întâmplat asta?
Până în 1992 ziarul „Adevărul” a avut această componentă informativă foarte redusă. Şi în restul presei era tot aşa. Nu exista reactivitate, se întâmpla ceva şi apărea un comentariu după două zile. Zice „lasă că dăm o sinteză”. Era lent, un pahiderm foarte lent. Momentul când s-au schimbat lucrurile a fost momentul apariţiei „Evenimentului zilei”. A fost ca o înţepătură în fund pentru nişte elefanţi precum „Adevărul” şi „România liberă”. „Evenimentul zilei” s-a aruncat în extrema cealaltă. A invadat piaţa cu informaţii care jumătate dintre ele erau inventate. Dar populaţia se săturase de atâtea opinii şi voia informaţii, chiar dacă era vorba de planta carnivoră care mănâncă şobolani. În „Evenimentul zilei”, şi-acum îmi aduc aminte poza unuia cu un penis de 30 de centimetri pozat frontal. Domnule, luaţi colecţia! Nu ne jucăm aici!

Aţi spus că atunci când v-aţi angajat la „Adevărul” aţi simţit că era, de fapt, „Scînteia”. Până când a rămas „Scînteia”?
Până în 1996, când ziarul „Adevărul” a încetat să mai fie „Scînteia”. În 1996 nu se mai aflau în conducere oameni precum Viorel Sălăgean sau Sergiu Andon şi veniseră ziarişti tineri precum Bogdan Chirieac, Adrian Ursu, Marius Niţu, Ion M Ioniţă. Se schimbaseră lucrurile. Se crease o echipă prin această ciudată simbioză care s-a produs între un ziarist de externe al „Scânteii” din 1961, mai mare cu 16 ani decât mine, şi un inginer scriitor de proză stiinţifico-fantastică venit de pe câmpuri cu o pufoaică pe el. Deci, eu şi Dumitru Tinu veneam din nişte medii totalmente diferite şi totuşi a fost posibilă această legătură profesională dintre noi. Ea a stat la baza formării „Adevărului”.

Tinu, care era un fost „scînteist”, a contribuit decisiv la desprinderea de „Scînteia”.
Da. Idealul lui era „Le Monde”, a vrut ca „Adevărul” să semene cu „Le Monde”. El era persoana cea mai importantă, el era cel care atunci când eu făceam câte o nefăcută..., pentru că ăsta a fost rolul meu ani de zile – să fac câte una de li se tăia respiraţia colegilor mai în vârstă . Ei rămâneau liniştiţi câtă vreme era Tinu, „domnule, dacă e Tinu acolo, nu o să scape ăsta caii de tot prin lobodă”. Tinu reprezenta siguranţa. Şi ne-am înţeles foarte bine. S-a tot zis că am afirmat la un moment dat că nu am niciun model în presa românească. Da, n-am! Şi-o să întrebaţi „bine, dar Dumitru Tinu? N-a fost mentorul dumneavoastră?”.

Întrebăm.
Nu, în niciun caz. E absurd. Eu am venit în presă la 33 de ani. La 33 de ani împliniţi nu mai ai mentor, mentorii îi ai la 18-20 de ani. Eu eram un om format din punct de vedere moral, intelectual, eram o persoană formată când am venit în presă. Deci nu avea cum să fie Dumitru Tinu mentorul meu şi nici nu s-a erijat în această postură. Niciodată n-a avut o atitudine de maestru faţă de discipol.

În „Evenimentul zilei”, şi-acum îmi aduc aminte poza unuia cu un penis de 30 de centimetri pozat frontal. Domnule, luaţi colecţia! Nu ne jucăm aici!

Dar cum era relaţia dumneavoastră cu Dumitru Tinu?
Relaţia dintre noi a fost una de colaborare profesională extraordinară. De ce? El ştia cum se face un ziar. Eu - nu. El avea viziunea unui ziar, cu ce ştia şi el, fusese mult în străinătate ca ziarist la secţia externe, ştia cum arată un ziar occidental. Eu ştiam să scriu, ăsta era atuul meu. Nu avea ce să mă înveţe pe mine Dumitru Tinu în materie de text, de literatură sau de principii morale. Lucrurile astea, eu am venit cu ele la purtător. Însă ne completam foarte bine. Eu am învăţat multe de la el, cum se face un ziar, cum se aşează articolele, cum se face pagina întâi. Iar el pot să spun că a învăţat de la mine cum se scrie. El avea un scris bun la nivel de „Scînteia” din ‘89 la secţia de externe, dar asta în relativ. În absolut scria modest.

Dincolo de relaţia profesională, se poate spune că eraţi şi prieteni?
Relaţiile dintre oameni sunt uneori ciudate. Nu ne-am vizitat acasă, nu ne-am cunoscut problemele familiale, nu am ştiut că are un copil din flori, că are o amantă, pur şi simplu aceste discuţii între noi doi nu au avut loc, nu era atmosfera de aşa natură. În schimb aveam discuţii extraordinare cu el despre literatura sovietică, el a făcut Insitutul Maxim Gorki în anii ‘50 şi avea o cunoaştere foarte bună a culturii ruse.

Până la urmă cu ce părere aţi rămas despre ziaristul Dumitru Tinu, dincolo de capacitatea de a face un ziar? S-a vorbit mult despre implicarea lui în tot felul de afaceri, de relaţii cu oameni mai mult sau mai puţini dubioşi.
Da. Ce pot să spun aici? El mi-a făcut această favoare, să refuz să fiu implicat în ceva. Vă dau un exemplu, ca să înţelegeţi totul: chiar în 2001, înainte de a muri, s-a ţinut petrecerea de sfârşit de an la hotelul Marriott. Şi eu am spus: „Domnu’ Tinu, eu nu vin la hotelul Marriott”.

Nu mergeaţi pentru că Marriott era hotelul lui Fathi Taher?
Da. Pentru că era hotelul Marriott, pentru că acolo era acest Taher, pe care eu nu l-am cunoscut în viaţa mea, şi unde ştiam că Tinu este în Consiliul de Administraţie şi de unde ridica nişte bani mulţi. Ştiam lucrul acesta. Ce puteam să-i spun? La urma urmei, nu era ilegal, era imoral. Stai puţin, dacă ai nişte principii, eşti gazetar, eşti şef de ziar, nu te duci să fii în consiliul de administraţie la un hotel. Eu nu am avut nicio  afacere în viaţa mea. Cât am fost jurnalist şi sunt, nu am avut nicio afacere cu execepţia locului de muncă. Am refuzat să consiliez orice om politic pe bani pentru că mi s-a părut în contradicţie cu calitatea de jurnalist. Tinu a avut acea opţiune, cu care nu aveam cum să fiu de acord, dar ce era să-i spun eu lui? Să-i dau eu poveţe? V-am spus, nu discutam.

Deci, până la urmă nu aţi mers la petrecere.
Eu i-am spus că nu vin şi el a zis, de faţă cu toţi, la masă: „Bine, Cristi, te înţeleg”. Aţi înţeles tipul de relaţie? Această zonă întunecată a relaţiilor lui extraziar, cu acest Taher, cu Hrebenciuc, cu care era foarte bun prieten, el nu m-a silit niciodată să am de a face cu ea.

Eu nu am avut nicio  afacere în viaţa mea. Cât am fost jurnalist şi sunt, nu am avut nicio afacere cu execepţia locului de muncă

Ziarul a pierdut sau a câştigat prin dispariţia lui Dumitru Tinu?
A pierdut. Atunci, în acel moment, fireşte că a pierdut. Era vorba în primul rând de prestaţia lui ca jurnalist. Era un jurnalist foarte bun.

Dar un jurnalist membru în Consiliul de Administraţie la firma lui Taher.
E adevărat. Aceste lucruri au ieşit ulterior la iveală. Eu vorbesc de momentul ăla. Dispariţia lui nu avea cum să fie bună. Că după aceea au ieşit povestea cu copilul din Gârlei, povestea cu Taher, povestea cu Hrebenciuc şi toate poveştile care au ieşit după aia. După aia, mie-mi spuneţi? Păi, postura mea a fost de mardeiaş încasator. Toate astea pe care le lăsase Tinu în urmă eu le luam direct în dinţi, cu asta m-am ocupat, să iau pietre în dinţi vreme de doi ani încercând să stabilizez ziarul.

Pietre în dinţi provocate de ce se afla despre Tinu?
Păi, sigur. Nu vă daţi seama? Era vorba despre imaginea ziarului. Apăreau chestiile alea cu banii, cu Taher, cu copilul din flori.

Poate meritaţi să luaţi acele pietre în dinţi pentru că aţi acceptat partea aceea întunecată a lui Dumitru Tinu.
Da, păi de aceea am şi rămas. Aş fi putut să plec atunci, a doua zi după ce a murit Tinu. În momentul acela coeficientul meu mediatic era mai mare decât al ziarului, eu trăgeam ziarul după mine, nu invers. N-am plecat tocmai din acest sentiment al responsabilităţii. Dacă aş fi plecat atunci, nu mai aveam acea perioadă care mi-a mâncat zece ani din viaţă, ăia doi ani de coabitare cu urmaşii lui Tinu. A fost ceva de şi acum mi se strânge pielea pe mine când mă gândesc.

Înseamnă că plecarea de la „Adevărul” a fost o uşurare.
O, da!

N-aţi avut niciun moment de emoţie?
E, cum să n-am dom’le? Am şi zis atunci la o emisiune, când m-a întrebat Cristoiu: „Vedeţi ce se întâmplă cu mine? Ăştia vor să mă dea afară din cavoul meu. Acolo-i cavoul meu, la «Scînteia», în biroul ăla, eu acolo trebuie să mor”. Sigur că da, 15 ani mi-am mâncat ficaţii printre zidurile alea radioactive de acolo. N-a fost uşor, m-am plimbat pe pajişte, prin faţa clădirii, în ziua în care mi-am strâns ultimele lucruri din birou şi am plecat. M-am uitat de la fereastră, de jos...

Aţi avut o emoţie parcă mai mult pentru despărţirea de clădirea de la „Casa Presei”.
Da, acum nu mai simt nimic. Trec pe lângă clădire, s-a întâmplat să mai trec prin faţă pe acolo, şi nu mai am nicio tresărire. Mă uit ca la un muzeu, ca şi cum n-aş fi lucrat niciodată în clădirea aia. Dar atunci, a fost un moment extrem de greu. În acelaşi timp a fost şi o uşurare. Viaţa între cele două tabere de urmaşi lăsată în urmă de Tinu a fost ceva de nu se poate imagina.

Puteţi să ne exemplificaţi cu ceva?
N-aş vrea să mai comentez, sunt nişte lucruri atât de mocirloase. Dar e un lucru important care trebuie spus. De ce l-am înţeles pe Dumitru Tinu? De ce l-am înţeles că a dorit să-şi ia o maşină Volvo, de ce l-am înţeles că a vrut să-şi facă o vilă la Breaza, de ce l-am înţeles că a dorit să ia nişte bani mulţi? Pentru că pentru el libertatea a venit târziu. În ‘89 el avea aproape 50 de ani.

În registrul ăsta îl înţelegem şi pe Nicolae Mischie, şi pe foştii ofiţeri de Securitate.
Astea sunt nişte sofisme, tot ce aţi pronunţat în serie acum. Am spus eu că-i înţeleg pe ofiţerii de Securitate? Eu vă spun în legătură cu Dumitru Tinu, că el nu era nici ofiţer de Securitate – cel puţin după ştiinţa mea – eu din toate discuţiile pe care le-am avut cu el convingerea mea e că nu a avut nicio legătură cu Securitatea. Ce încercam să vă spun e că un om inteligent, aşa cum a fost Tinu, un om cu o anumită factură culturală, era mânat totuşi de acest regret. El fusese un om sărac, extrem de sărac. A venit de jos de tot, cu opinci şi cu traistă, dintr-o familie de oameni săraci. Şi ani de zile el a trăit foarte restrâns, stătea într-un apartament de bloc în Colentina când a venit Revoluţia.

Şi după Revoluţie şi-a dorit să se îmbogăţească.
A avut această slăbiciune, să-şi comprime, în anii ăia puţini câţi i-a mai avut până a murit, cumva să trăiască tot ce nu trăise. Aţi mai putut vedea asta şi la alţii, oameni de factură remarcabilă care după 1989 s-au desfăşurat cu case, cu proprietăţi, cu conace, ei fiind până atunci nişte literaţi săraci. Eu n-am avut această componentă, nu m-a interesat unde stau, cu ce maşină merg, câţi bani am. Dar asta nu înseamnă că nu-l înţeleg pe el. De altfel, în ultima perioadă parcă simţea că i se apropie sfârşitul. Consuma totul cu un soi de pripă, mi-aduc aminte că m-a uluit când s-a dus în Germania între cele două tururi de alegeri din 2000 când era nenorocirea aia cu Vadim. Şi între cele două tururi, când era bătaia aia crâncenă cu Iliescu şi cu Vadim, el a plecat! A plecat la un seminar în Germania! M-am crucit! Zice: „Cristi, vezi că eu plec”. „Da, ce-i acolo, dom’le, a înviat Maica Precistă?!”. Era o chestie, într-adevăr, „di granda”, era invitat să ţină un speech, la un castel, ceva de mare suprafaţă. Da’, dom’le, dar aici era ce era. M-aţi înţeles? Avea această obsesie, vanitatea, dacă vreţi, socială să şi-o împlinească după ‘89.

Partea aceea întunecată a lui Dumitru Tinu nu afecta onestitatea ziarului?
N-o afecta.

E posibil?
Da, sigur că e posibi. Păi, eram acolo şi vedeam ce scrie-n ziar. Una-i una, alta-i alta. El nu scria acolo despre Taher.

Dar dacă venea cineva cu o anchetă despre Taher, credeţi că o cenzura?
Nu, din cauza relaţiei cu mine. El n-ar fi putut să facă lucrul ăsta, n-ar fi putut să mi-l impună şi ştia că n-aş fi fost de acord. Eu eram acolo, treaba mea era să văd ce apare în ziar. Şi vă pot spune că apăreau o serie de chestii. Păi, ca să conduci un ziar de dimensiunile acelea, credeţi că este posibil să-l conduci fără să faci compromisuri? Cine spune chestia asta îşi bate joc de tine. Depinde până unde împingi compromisul. De pildă, atunci era normal ca ziariştii să ia publicitate. Acum nu e normal, dar atunci nu era reglementat în niciun fel şi ziariştii, pe lângă salariu, luau  şi nişte bani din contracte de publicitate, unii dintre ei mulţi, unii dintre ei chiar foarte mulţi. Eu ce-aş fi putut să fac, de pildă, să mă duc la urmaşii lui Tinu, care erau patronii, şi să le spun că chestia asta cu publicitate de la Aeroportul Otopeni şi de la CFR Marfă este o aberaţie? Nu există două aeroporturi şi nu mai luăm publicitate de la stat. La care aş fi fost privit ca un bolnav mintal. “Bă, băiatule, ţi-ai neglijat tratamentul? Dacă n-o luăm noi, o iau alţii!”. Sigur că îmi dădeam seama că nu e în regulă.

*în ziarul "Adevărul" de lunea viitoare şi pe www.adevarul.ro veţi putea citi partea a doua a interviului cu Cristian Tudor Popescu
 

Adauga Comentariu

Pentru a comenta, alege una din optiunile de mai jos

Varianta 1

Autentificare cu contul adevarul.ro
Creeare cont

Varianta 2

Autentificare cu contul de Facebook
Logare cu pseudonim

20 Comentarii

ion LIBER ŞI VIU
13.10.2013, 19:32:46

VIRGINITATE CU HIMEN CUSUT !

+3 (7 voturi)
ion LIBER ŞI VIU
13.10.2013, 19:40:51

Întrebarea se pune : DE CÎTE ORI CUSUT ???

+1 (5 voturi)
Utilizator Adevărul
13.10.2013, 19:42:41

Comentariu considerat abuziv.

ion LIBER ŞI VIU
13.10.2013, 19:45:00

Şi dacă vă plac Comentariile la Subiect, la Zi şi la ADEVĂR, nu veţi CENZURA ceea ce am „zis” !

-1 (3 voturi)
Utilizator Adevărul
13.10.2013, 19:54:44

Comentariu considerat abuziv.

Vezi toate comentariile (20)

Modifică Setările