INTERVIU Cristian Tudor Popescu: „Patriciu a transformat «Adevărul» într-un pliant de mall“

Cristian Tudor Popescu

Serialul „Adevărul 125 de ani“ vă prezintă partea a doua a interviului acordat de Cristian Tudor Popescu despre istoria postdecembristă a cotidianului. CTP vorbeşte despre începutul tabloidizării în România şi declinul ziarelor quality şi se întreabă cum ar fi arătat presa românească fără el.

„Adevărul“: În martie 2005, la doi ani după moartea lui Dumitru Tinu, aţi plecat de la „Adevărul“ alături de o mare parte din redacţie pentru a înfiinţa cotidianul „Gândul“. Cum a fost?
Cristian Tudor Popescu: O, atunci a fost o chestie de literatură, au fost nişte secvenţe minunate. Noi nu mai aveam nicio treabă, ştiam că plecăm de la „Adevărul“. Şi totuşi, în alea două săptămâni de preaviz, trebuia să scoatem ziarul. E, vă daţi seama că noi făceam atunci un produs pe care îl făcusem o viaţă şi pe care acum nu mai aveam niciun interes să-l facem bine.

Lucraţi, într-un fel, pentru concurenţă.
Exact, lucram pentru concurenţă, pentru că ştiam că vom face alt ziar. Şi aveam momente din astea de reflex în care spuneam „schimbă titlul, pune fotografia“, iar la un moment dat mă opream. „Băi, staţi aşa, opriţi-mă, ce fac?“. Şi ne opream şi nu mai lucram, îl lăsam pur şi simplu cum venea.

Nu intervine respectul faţă de meserie?
Ce respect pentru meserie, dom’le? Aveam reflexe în direcţia asta, reflexele noastre erau, dar le reprimam. „Băi, hai să facem totuşi ca lumea“. După care: „Stai, dom’le, dar pentru cine facem ca lumea aici? Ce ca lumea să facem, că noi nu mai suntem aici“. Nu făceam nici rău, să n-aveţi impresia că am sabotat ceva. Dar pur şi simplu nu ne mai dădeam interesul. A fost o experienţă fabuloasă. Să vezi şi să nu faci. Să-ţi treacă paginile prin faţa ochilor..., am trăit nişte senzaţii fabuloase. Vedeam cum trebuie schimbat acolo şi acolo, dar nu făceam. Lăsam nefăcut. Şi era o senzaţie complexă.

Aţi regretat vreodată după aceea că aţi plecat?
Bineînţeles că am regretat. Eu n-am vrut niciodată să plec de la ziarul „Adevărul“. Dacă aş fi putut, ieşeam la pensie de la „Adevărul“. Nu am dorit să-mi vând acţiunile la ziarul „Adevărul“ niciodată. Ce era să fac, în condiţiile în care ziarul era cumpărabil oricând, de către oricine, prin achiziţie ostilă? Ce să fac, să aştept să vină Patriciu să-l cumpere?

Dar traseul ulterior al ziarului cum îl apreciaţi?
Ştiam că după ce plec de acolo, cu echipa, ziarul va fi ca un pachebot  din ăsta care se frânge în două, ceea ce s-a şi întâmplat. A pierdut 80% din tiraj în două săptămâni. Le-am spus urmaşilor lui Tinu ce se va întâmpla, dar
n-au crezut.

Nu a fost niciun interes din partea unui trust de presă străin pentru „Adevărul“?
Ba da. Uite, ăla a fost un moment... Fir-ar să fie, ce e destinul ăsta, domn’e! „Agora“! Trustul care deţinea „Gazeta Wyborcza“ din Polonia. Super ziar şi super trust polonez. Redactor-şef Adam Michnik, nimeni altcineva! Am avut îndelungi discuţii în 2001-2002. S-au încheiat în vara de dinainte de a muri Tinu. Am fost la Varşovia, am stat cu oamenii ăia de vorbă.

Şi ce s-a întâmplat?
Finalmente, ei ne-au spus „nu putem să vă cumpărăm şi să vă spunem şi de ce“. Zice „aveţi un «patern» pe care nu l-am întâlnit nicăieri în Europa la ziarele quality mari, cum sunteţi dumneavoastră“. În Franţa, de pildă, la „Le Monde“, o să vezi întotdeauna anumite firme, de parfum, de modă, chestii grele. „Cartier“, de pildă, pătrăţelul „Cartier“ de pe prima pagină din „Le Monde“. O să vedeţi întotdeauna aceste firme grele venind la ziarul quality, nu la tabloid, deşi tabloidul are tiraj mai mare. „În România – au zis ei – aveţi o structură pe care n-am mai întâlnit-o nicăieri. «Young urban professionals» de la dumneavoastră nu citesc ziar quality, citesc tabloid“.

Făcuseră nişte studii de piaţă.
Da, bineînţeles. Au băgat bani, au făcut studiu de piaţă, ne-au pus hârtiile pe masă şi ne-au spus: „Dumneavoastră nu aveţi publicul «young urban professionals». El este, în clipa de faţă, la tabloidele din România, nu la dumneavoastră“.

Când v-au spus asta, nu v-a trecut prin cap că presa quality nu mai are viaţă lungă în România?
Ba da (cu tristeţe). Deja simţeam asta şi simţeam şi când am făcut ziarul „Gândul“, că el va trăi câţiva ani şi va muri.

Simţeaţi dinainte sau acolo, în Polonia, s-a produs un declic?
Nu, ştiam asta din primăvara anului 2000, când trustul Ringier a cumpărat ziarul „Libertatea“. Atunci s-a schimbat paradigma în presa românească. Trustul Ringier, în loc să colaboreze cu un redactor-şef de mare suprafaţă, gen Tinu, gen Cristoiu, Nistorescu, Popescu, care erau oameni-ziar, ei au zis „nu ne trebuie niciun fel de mare jurnalist, o să lucrăm altfel“. Au investit 200.000 de dolari într-un studiu despicat spectral până la ultima nuanţă din populaţie: „Ce vrea să citească lumea?“. Au luat studiul, l-au prelucrat, l-au dat unor băieţi şi fete, douăzeci şi ceva de oameni, cu nişte telefoane şi nişte calculatoare, şi le-au spus: „Faceţi ziarul după cum scrie aici“. Adică nu mai aveţi nicio treabă cu condeiul de jurnalist, cu editorialul marelui jurnalist, cu ziarul de influenţă, opinie şi aşa mai departe. S-a schimbat paradigma. Ăştia de la Ringier au spus că n-au nevoie decât de nişte băieţi şi fete care să ştie să scrie acolo, cât de cât, şi care să pună în ziar luând de pe net, de pe net!, asta a fost marea lor inovaţie. Luau tot felul de chestii, caracatiţa cu opt capete care a apărut prin Oceanul Indian, fata de la pagina 5 şi aşa mai departe.

Şi atunci aţi înţeles că se apropie sfârşitul...
Am înţeles, pentru că am înţeles pe pielea mea. În decurs de trei luni de zile Libertatea a trecut înaintea ziarului „Adevărul“ în tiraj. A fost aşa, „skyrocketing“, datorită acelei schimbări de paradigmă. Chestie pe care o puteţi vedea acum, după 13 ani, în toată splendoarea ei. Nu mai există ceea ce s-a numit arta scrisului în presă. Este desfiinţată în acest moment. Nu mai există!

Când aţi plecat de la „Adevărul“, v-aţi gândit că el o să supravieţuiască, pe hârtie, mai mult decât ziarul pe care urma să-l creaţi?
Nu. Ştiam că „Adevărul“ aşa cum îl ştiam eu... am şi scris un articol... se chema „Adevărul a murit“. Ăsta a fost în ultimul număr, când am plecat. Şi a murit, credeţi-mă. „Adevărul“ ăla, la care am fost noi, şi care a însemnat ceva în istoria presei, ăla a murit atunci. După aceea, sunt nişte publicaţii care nu mai au nicio legătură.

Înţeleg că nu v-a plăcut cum a arătat după.
Nu, a fost o demenţă. Chiar a atins grotescul, a fost o perioadă când era ceva ca la spionaj, aveai nevoie de o cheie de cifru, B 29, C 25, nu ştiu dacă le-aţi apucat. Erau un pachet aşa, cu fascicule, şi nici nu era mare. Era un format intermediar, nu mic, puţin mai îngust, nu ştiu cine a avut ideea că poate fi pus pe volanul maşinii dacă e mai îngust. Dar era ceva curat meşteşug de tâmpenie. Te duceai la pagina întâi şi continuarea în B25, albul joacă şi câştigă! O luam p-acolo prin foile alea de-mi scăpau din mână, C24 cu C25. Asta cred că prin 2006 era, un vârf al grotescului. Apoi n-am înţeles niciodată ce i-o fi trebuit lui Dinu Patriciu să cumpere cel mai mare ziar politic al ţării ca să-l transforme într-un pliant de mall. Putea s-o facă de la zero, cu banii ăia o lua de la zero. Cum, dom’le, iei un Rolls Royce şi-l pui drezină pe calea ferată? Ce dracu’!

Dacă vă oferta Patriciu să refaceţi „Adevărul“, aşa cum a fost când îl conduceaţi, aţi fi acceptat?
Păi, mi s-a făcut. În repetate rânduri, de către domnul Corneţeanu, care mi-a făcut repetate oferte, în 2007 - 2008. Să mă întorc, să se facă o mare campanie, „come-backul Adevărul“, „se întoarce Popescu“, nu ştiu ce. Evident că nu puteam, am refuzat politicos.

De ce nu puteaţi?
Ei, cum să fac aşa ceva? Pentru mine, ce vedeam acolo era ca şi cum mi-aş vedea iubita moartă, jupuită, eviscerată şi vopsită. Eu nu mai puteam călca niciodată acolo şi nici nu se dorea. Staţi să ne înţelegem, eu nu eram chemat acolo ca să refac „Adevărul“ aşa cum îl voiam eu. Nu! Eram chemat ca sfânta-n pervaz, să mă scoată ca pe bunica în pervaz şi, fireşte, el să-şi desfăşoare activităţile. Dar asta nu înseamnă că n-am colaborat. Puteţi constata că v-am dat interviu.

„Oare cum ar fi arătat presa din România dacă eu nu existam?“

Aţi spus mai devreme că arta scrisului în presă a fost desfiinţată. De ce nu mai apreciază nimeni această artă?
Pentru că asta e consecinţa libertăţii. Pentru prima dată într-o istorie de peste 150 de ani de modernitate, de la 1829 încoace, ne-am aflat de capul nostru. Până în 1989 au existat întotdeauna nişte mecanisme coercitive care au acţionat asupra acestui popor. Că s-au numit generalul Pavel Kiseleff şi Regulamentul Organic, că s-au numit marile puteri, Carol de Hohenzollern, apoi Hitler, apoi comuniştii, întotdeauna a existat o influenţă extrem de puternică din exterior şi toate schimbările care s-au produs în România ultimilor 160 de ani se datorează exteriorului, şi nu interiorului. E o realitate dură. Nu am avut niciodată o mişcare din interior. Ne-am găsit pentru prima dată, în 1989, de capul nostru, să vedem şi noi cum suntem când nu mai avem acele proteze externe care ne-au ţinut într-o formă. Şi după 1989... ăştia suntem, dragii mei! Ăştia suntem, aşa cum ne arătăm. Ne-am arătat natura. Noi, românii trăitori în aceşti ani. Natura noastră este superficială, suntem un popor lipsit de adâncime, lipsit de seriozitate.

Unii se vor simţi ofensaţi.
Toate afirmaţiile mele sunt statistice, evident că există şi oameni serioşi în ţara asta, dar, statistic vorbind, majoritatea o fac, din păcate, „valori“ cum ar fi „greşesc, dar nu-mi asum răspunderea“, „greşesc, îmi asum răspunderea, dar nu plătesc“, „îmi calc cuvântul, calc contracte, angajamente şi mă fac că nu s-a întâmplat nimic“. Suntem un popor capabil de autoînchipuire, ne autoiluzionăm în legătură cu propria noastră condiţie, ne vedem mult mai bine decât suntem. Şi atunci presa nu poate să facă altceva decât ce este trendul de adâncime. E o prostie că presa schimbă regimuri, miniştri şi aşa mai departe. Presa poate doar să sesizeze trendurile schimbării sau să nu le sesizeze şi să fie şi ea sfărâmată. Nu se poate aşeza presa împotriva unor tendinţe de evoluţie dintr-un popor. Aşadar, nu e vorba de presă, ci de noi. Cum suntem. Şi suntem aşa cum suntem. În libertate ne-am arătat şi noi chipul ăsta pe care-l avem. Nu avem altul. În 20 şi ceva de ani eu am tot sperat, în demenţă, că voi reuşi să mişc cu un milimetru media din acest popor, să o salt puţin. Rezultatul eforturilor este nu doar că nu s-a ridicat, dar a şi coborât după părerea mea. Oamenii pe care-i văd în jur într-un anume fel par mai urâţi. Oamenii pe care-i văd, nu trebuie să-i cunosc neapărat, pe stradă, par mai
urâţi decât acum 20 de ani. Sunt feţe mai crispate, mai reci, un „heimlich“, termen nemţesc al lui Freud, adică străine, inumane. Nu e bine. Am fost întrebat odată care e principala schimbare în România faţă de momentul 1989. Şi am spus că sunt mai multe maşini şi mai puţini oameni.

Regretaţi că acum 23 de ani aţi încercat să ridicaţi acea medie şi n-aţi rămas la calculatoarele dumneavoastră.
Sau la scris, puteam să fac literatură. Literatura se face la gura sobei. Puteam să nu mă implic în presă, la presă e cu noroi, tată, e cu căcat, e cu hazna, îţi sare în faţă, te umpli de căcat, de sânge, e altceva! La scriitori stai acolo, compui, e frumos. Eşti genial şi eşti fericit. Dar nu, nu regret niciun moment. N-aş fi putut, n-aş fi putut să stau şi să fac ficţiuni speculative toţi anii ăştia. E de neconceput, adică m-aş fi simţit ca un rahat în ploaie. Păi, stai dom’le puţin, înainte de ’89 erai nemulţumit că n-aveai posibilitate de exprimare, şi-acum când ai libertate de exprimare continui să produci ficţiuni speculative şi science fiction, şi fantasy. Stai, bă, băiatule, puţin, că se întâmplă lucruri! N-ai cum! Deci nu regret niciun moment. N-am fost ziarist din vocaţie şi uneori chiar mă întreb aşa, uşor amuzat, asta-i realitatea, toate sondajele din ultimii 10-15 ani mă pun pe mine întotdeauna pe primul loc. Ei bine, dacă eu n-aş fi fost în povestea asta, şi existau 100.000 de şanse să nu fiu, n-aveam nicio legătură, n-am făcut o zi de presă, nu ştiam ce e ăla ziar, aveam cu totul alte date şi am ajuns dintr-o întâmplare, dus de mână. Oare cum ar fi arătat presa din România dacă eu nu existam? Probabilitate foarte mare să nu fi fost.

Şi cum ar fi arătat?
Nu mai zic, nu mai zic mai departe, dar...

Sunt lucruri din istoria „Adevărul“ de care vă e ruşine?
Ei, sigur că da. Am mai spus-o, sunt articolele acelea care au apărut în „Adevărul“, nu scrise de mine, cu Mineriada, este articolul lui Sergiu Andon „Fir-ai al naibii, Majestate!“, pe care şi l-a băgat singur, nu eram nici Tinu, nici eu. De ce mi-ar mai fi ruşine? Nu, în afară de astea două, nu am.

Dar greşeli personale?
O, da! Am făcut greşeli, cum să nu? Am făcut şi greşeli mari. De pildă, comportamentul meu în raport cu Darie Novăceanu a fost o greşeală imensă, atunci, când cu privatizarea ziarului în 1991. Eu am greşit atunci. Nu mi-am dat seama, dar tot ce pot să spun e că am greşit. A greşi nu înseamnă rea intenţie.

Dar mai spre prezent, când eraţi mai experimentat...
Greşeli? Daaa, hai să vă spun una. Tare de tot, cinematografică. Într-o seară, eram cu Dumitru Tinu, numai noi doi mai rămăsesem în ziar, şi vine el cu o ştire, zice „bă, Cristi, am asta“. Era vorba de terasa „Anda“ , celebrul scandal în care a fost compromis înspăimântător SRI-ul lui Măgureanu. Era prin ’97-’98 şi era o chestiune de filaj, era implicat Roşca-Stănescu cu ziarul „Ziua“ şi cu una Tana Ardeleanu, o ziaristă de pe acolo. Şi vine Tinu cu aia, ştire, cutare, „Tana Ardeleanu a fugit din ţară. Se îndreaptă spre graniţa Bulgariei într-o maşină Lada..“. Ceasul era şapte jumate – opt fără ceva, atunci era teroarea trenurilor, plecau trenurile cu ziarele şi trebuia să dai drumul. Ce facem? Astea erau cele mai ale dracului ştiri, care-ţi veneau în ultimul sfert de oră. „Domnu’ Tinu – zic – e tare dom’le. Senzaţională. Rupem pagina întâi cu asta. Da’ aşa o fi? Nu văd de ce ar fugi, că nu-i arestează mâine, ce dracu“. El zice: „E sursă grea de tot, din SRI, sursă de cel mai înalt nivel“. „General?“, zic. „Da“. „Şi e reliable?“. „Da – zice – mi-a mai dat şi au fost bune“. Ce faci, ce faci? Zic: „Bine, o dăm“. Şi finalmente ne hotărâm să o dăm. Şi îmi aduc aminte şi acum că m-am întors din uşă: „Domnu’ Tinu, hai dom’le, să punem un «se pare», domn’e“. Eu, când discutam cu tinerii jurnalişti, le spuneam că dacă vor să-şi piardă orice consideraţie din partea mea să-mi scrie un „se pare“ pe undeva. Ăla care scrie „se pare“ să se ducă la separeu. „Se pare“ nu e presă. Ori este, ori, dacă nu, taci. Ce-i aia „se pare“? „Se pare“ face parte din propagandă, din manipulare, dar nu din presă. Eu le interzisesem jurnaliştilor ca această sintagmă să apară în ziar. Şi eu mă întorc şi zic „Domn’e, să punem cotoiu’ ăla mort acolo, să punem «se pare»“. Şi puteţi găsi la colecţie titlul cu „se pare“.

Fugise Tana Ardeleanu din ţară?
Nu. A doua zi, Roşca a făcut-o meserie: a pus-o p-aia, pe Tana Ardeleanu, pe terasa „Anda“, la masă. Asta stătea picior peste picior, cu ziarul deschis, şi în ziar scria că ea e fugită în Bulgaria, înţelegi? Adică a exploatat-o la maxim. Ne-a îngenuncheat, ne-a dat şi două palme şi ne-a spus „plecaţi acasă“. Umilinţă profesională îngrozitoare. Asta n-o s-o uit niciodată.