Răscoalele de la 1907, cronica „ororilor inutile”(I)

După înăbuşirea răscoalelor, ani în şir, „Adeverul” a denunţat abuzurile guvernanţilor

Revoltele de la 1907 nu au izbucnit spontan, ci pe fondul unor tulburări anterioare, care le-au anunţat şi care, prin acumularea progresivă a factorilor agravanţi, au constituit decorul revărsării nemulţumirilor.  În acest sens, semnificative sunt frământările şi mişcările ţărăneşti din judetul Vâlcea, în perioada 1878-1900, sintetizate într-un studiu semnat de D. Andronie.

„Primarul ne bate, perceptorul ne bate”

După Războiul de Independenţă, o bună parte din gospodăriile celor care fuseseră pe front se aflau în paragină. Schimbarea legilor de învoieli agricole, între anii 1882 şi 1893 nu au uşurat starea ţăranilor. Datoriile către proprietari, arendaşi şi primarii comunelor, care cereau despăgubiri pentru clacă şi dijmă, erau achitate prin executări silite, pământurile erau trecute din nou „în proprietatea comunei”, iar beneficiarii uzufructului asupra acestora deveneau reclamanţii. 

Consecinţele au fost dramatice. Ţăranii au abandonat demersurile petiţionare sau pe cele în justiţie şi au hotărât să-şi facă singuri dreptate, adoptând soluţii radicale: nesupunerea la efectuarea muncilor agricole, încălcarea proprietăţilor private sau a domeniilor statului, devastări de păduri, incendierea recoltelor de pe moşii, răscoale. Răspunsul autorităţilor nu a întârziat să apară. 

Într-un document al vremii, locuitorii unei comune vâlcene reclamau teroarea la care erau supuşi: „Primarul ne bate, perceptorul ne bate, călăraţii şi dorobanţii ne bat şi ne ţin nemâncaţi zile întregi în arestul primăriei şi toate acestea se fac numai ca să răspundem îndată banii birului şi ai pământului. Nu mai putem să muncim nimica pentru că călăraşii, dorobanţii şi vătăşeii sunt în spatele nostru din zorile zilei, ne ia cu grămada, ne ţin flămânzi toată ziua, astfel că munca câmpului la noi a încetat cu desăvârşire”. Chiar de la început, mişcarea muncitorească de atunci a rezonat cu cauza ţăranilor şi s-a solidarizat cu aceasta prin campanii în presă, prin împrăştierea de manifeste, prin organizarea de întruniri în cadrul cluburilor socialiste săteşti sau chiar prin sprijinirea nemijlocită a răsculaţilor. Conservatorii au sesizat pericolul şi au lansat un apel de solidaritate politică pentru reprimarea mişcării socialist agrare, care va fi decretată „crimă de stat”.

Mafiile arendaşilor

Situaţia s-a degradat continuu. Aşa încât majoritatea istoricilor apreciază că principalele cauze ale răscoalei de la 1907 au fost sărăcia şi mizeria în care trăiau ţăranii români. În ultimele decenii ale secolului al 19-lea şi la începutul secolului al 20-lea, economia românească era una eminamente agrară, care a avut de suferit dramatic după intrarea grâului american în competiţia exportului şi ca urmare a politicii economice protecţioniste a Austro-Ungariei asupra cărnii produsă în Ungaria. Mai mult de jumătate din terenurile agricole se aflau în posesia marilor moşieri, care obişnuiau să-şi arendeze moşiile. Astfel a apărut categoria arendaşilor, mulţi dintre ei evrei (în Moldova), greci şi bulgari (în Valahia), dar şi români. 

Concurenţa dintre arendaşi a devenit acerbă. Semnificativ în aceste sens a fost şi cazul renumiţilor Mochi Fischer şi Berman Juster, aprig învrăjbiţi de chestiunea arendării moşiei prinţului Mihalache Dimitrie Sturdza, la Flămânzi. În acea perioadă, aproape 80 la sută din populaţia României se întreţinea din gospodării agricole. 

Mai mult de jumătate dintre ţărani deţineau suprafeţe de teren agricol mai mici de 5 hectare şi mai puţin de 5 vite, în timp ce pentru întreţinerea unei familii erau necesare între 5 şi 10 hectare de pământ arabil. În consecinţă, ţărani erau nevoiţi să ia în arendă câteva hectare de pământ din moşia locală, prin înţelegere cu arendaşul acesteia. 

Plata era făcută prin rentă în muncă. Arendaşul Mochi Fischer nu şi-a ţinut făgăduiala de a diminua o parte din renta în muncă pe care trebuiau s-o plătească ţăranii din satul Flămânzi, situat în apropierea Botoşaniului, după a izbutit să câştige dreptul de a arenda această moşie înlăturându-l pe concurentul Berman Iuster. Aceasta a fost una din cauzele primare ale izbucnirii răscoalei.

Conservatori vs liberali

Cele mai importante partide de pe eşichierul politic de atunci erau cel conservator şi cel naţional-liberal. Acesta din urmă era împărţit între liberalii moldoveni şi liberalii munteni. Deşi cele două principate erau unite politic din anul 1859 şi administrativ din anul 1862, iar România îşi proclamase independenţa în anul 1877 şi devenise regat în anul 1881, interesele continuau să fie diferite între proprietarii de pământuri din cele două foste principate, devenite regiuni ale aceleiaşi ţări. Moldova era mai nevoiaşă decât Valahia, iar rolul micilor proprietari agricoli era diferit. 

În Moldova se poate vorbi chiar de latifundii, administrate de arendaşi evrei, pe când în Valahia  administratorii majoritari erau greci şi bulgari. Mai mult, aici exista şi sistemul micii proprietăţi agrare, care a dus chiar la apariţia unei clase de ţărani îmbogăţiţi. 

În acest context, Partidul Naţional-Liberal din Valahia susţinea că sistemul arendărilor de către arendaşi şi cel al “învoielilor agricole” trebuia înlăturat şi înlocuit cu o reţea de bănci rurale şi cooperative săteşti care să acorde credite ţăranilor pentru a putea lua în posesiune părţi din moşiile existente, susţinând în acealşi timp teza industrializării, conform căreia România trebuie să pună accentul pe dezvoltarea industrială şi urbană. Dimpotrivă, programul economic şi social al Partidului Conservator susţinea că singura cale de îmbogăţire a satelor era menţinerea sistemului arendării moşiilor, sub condiţia obligării arendaşilor să acorde condiţii mai bune de subarendare şi contracte de muncă mai avantajoase ţăranilor în cadrul “învoielilor agricole”.

Astfel, moşierii ar fi i-ar fi putut controla pe ţărani ca pe o forţă de muncă, iar ţăranii ar fi putut lua în arendă suprafeţe de teren mai mari. Consecinţa prognozată; ţăranii ar fi urmat să înceteze să muncească pe moşie pentru pământul subarendat şi ar fi plătit arenda în bani, conform prevederilor reformei agrară din 1864. Această idee era susţinută şi de unii ideologi şi politicieni liberali moldoveni.

Procesul detonator

Trustul fraţilor Fischer deţinea moşii şi păduri pe o suprafaţă de peste 2.000 de kilometri pătraţi şi arenda aproape 75% din pământul arabil din trei judeţe din Moldova. Mochi Fischer avea în arendă 11 moşii, între care şi moşia Flămânzi. La 1 septembrie 1906, Fischer a reînoit pentru încă şapte ani contractul de arendare pe care-l avea pentru moşia Flămânzi cu mandatarul legal din România al boierului Mihalaki Sturdza. 

Berman Juster, un cumnat al său, cu care Fischer se şi asocia uneori, a supralicitat, încercând să-l concureze şi să-şi atribuie moşia de la Flămânzi. Pentru reglementarea situaţiei, s-a ajuns la tribunal. Pe  20 ianuarie 1907, Fisher câştigă procesul. Dar, în tot acest timp, fusese sistată încheierea contractelor de subarendare cu ţăranii din cele 22 de sate de pe moşia Flămânzi, de care depindea viaţa acestora şi a familiilor lor. Tensiunea devenise acută.

P.P. Carp: ”Întâi represiune şi apoi vom aviza!"

Răscoala a izbucnit pe  21 februarie 1907 şi, în cursul lunii următoare, s-a extins în toată Moldova. Speriat de ţăranii răsculaţi care au început să atace conacele, Mochi Fischer şi alţi arendaşi, se refugiază la Cernăuţi. Conservatorii nu mai pot face faţă circumstanţelor. În data de 10 martie 1907, în Adunarea Deputaţilor, liderul conservator P.P. Carp izbucneşte: "Nu este decât un singur lucru de făcut: întâi represiune şi apoi vom aviza!". Micul oraş Podu Iloaiei este ocupat de ţărani la 14 martie. Curând, urmează şi altele.

La 15 martie 1907, este votată de ambele camere ale Legislativului o lege cu un singur articol: "În împrejurările grave prin care trecem, până la restabilirea ordinei şi liniştei, starea de asediu va putea fi declarată prin decret regal, în cuprinsul Legii din 10 decembrie 1864". Două zile mai târziu, regele declară starea de asediu. 

Este pentru prima oară, de la promulgarea actului normativ din 1864, când aceasta era pusa in aplicare. 

Tot atunci, prefectul de Botoşani Ilie Văsescu recunoaşte că a pierdut controlul situaţiei, fiindcă nu i s-a pus armata la dispoziţie. După 20 martie, răscoala se extinde în Muntenia şi în Oltenia, în  judeţele Vlaşca, Teleorman şi Dolj. Arendaşii greci şi bulgari se refugiază peste Dunăre. În data de 24 martie, câteva mii de ţărani mărşăluiesc spre Bucureşti. La marginea oraşului, se poartă bătălia dintre ţăranii răsculaţi şi armată. Peste 800 de ţărani sunt puşi în bătaia puştilor şi tunurilor şi cad ucişi sau răniţi. Guvernul conservator al lui George Cantacuzino demisionează.

Represalii

În ziua următoare, partidului liberal condus de prinţul Dimitrie Sturdza i se cere să formeze guvernul, care, premieră absolută a acelor vremuri!, este primit cu aplauze de majoritatea conservatoare a Parlamentului. Generalul Averescu, numit ministru de război, hotărăşte să înăbuşe răscoala. Pentru aceasta, 120.000 de soldaţi îi sunt puşi la dispoziţie. Se pornesc represalii în oraşele ocupate de ţăranii răsculaţi. 

Ţăranii sunt ucişi şi răniţi, se fac arestări. Urmează procese îndelungi, în cursul cărora sunt acuzaţi deopotrivă preoţi, învăţători şi ţărani. Mai târziu, cei arestaţi vor fi  eliberaţi printr-un decret de amnistiere emis de regele Carol I. „Ordinul de Zi” către armată, din 29 martie 1907, punctează momentul încetării răscoalei. Dar Ministerul de Război dispune ca  trupele să revină în garnizoane abia la 8 mai 1907.

„Adeverul” denunţă

Încă de la debutul acestor tensiuni, „Adeverul” condus de Constantin Mille atrage atenţia asupra pericolului declanşării unui dezastru naţional. Administraţia rurală este denunţată ca ”împănată cu toate lepădăturile oraşelor, cari înşeală, exploatează şi maltratează pe ţărani”. Şi ia pe rând administraţiile comunelor, dovedind cu exactitate că totul se face în afara sau împotriva legii. Între altele, pune în evidenţă fenomenul epidemiilor care secera populaţia rurală, în condiţiile în care nici medicii nu-şi făceau datoria. De plidă, judeţul Suceava era bântuit de anghina difterică. La Mălini, domeniul Coroanei, situaţia devenise dramatică. Copiii mureau, dar nu erau înregistraţi în statistici. 

Campania ”Adeverului” din 1891 a făcut ca medicii să intervină. Directorul Serviciului Sanitar l-a suspendat pe medicul care nu-şi făcuse datoria. Alte campanii vizau torturile la care erau supuşi ţăranii. Un caz a fost cel al proprietarului Leventis, protejat de autorităţi după ce comisese o mulţime de crime, ucigându-i pe acei ţărani care nu i se supuneau orbeşte. Pe una dintre victime, bătute atât de groaznic încât nu putea să se mai mişte, ziariştii au adus-o în Capitală şi au internat-o la Spitalul Brâncovenesc.