Andrei Pippidi: Fantoma unui cinema

Demolări pe Calea Griviţei FOTO Lucian Muntean

Mai ţineţi minte? Vă povesteam odată că, atunci cînd o doamnă, văzînd cum se demola o superbă casă veche, a început să fotografieze, şeful echipei de lucrători s-a repezit să o oprească: „Te ştiu eu... Eşti din mafia lui Pippidi!“ Inutil să adaug, casa a fost făcută ţăndări şi, la colţul Bulevardului Lascăr Catargiu cu strada Visarion, a rămas o ruină, care nu mai poate folosi, deci, proprietarului care o condamnase.

Ei bine, aceeaşi doamnă mi-a trimis zilele trecute următoarea scrisoare, pentru a-mi atrage atenţia asupra situaţiei în care se află, pe Calea Griviţei, nr. 137:

„Pe vremuri, elegantul cinema Marconi, excelent exemplu de perfectă însuşire şi expresie bucureşteană art déco (unde, în pauzele filmelor, interpretau sketch-uri tineri actori, mai tîrziu faimoşi, în perioada interbelică), opera arhitectului Constantin Cananău, este scos la vînzare. Amplasat în zona de mare risc de demolare Griviţa (la 100 m de fosta Hală Matache), nu are nici o plăcuţă de monument istoric.“

Corespondenta mea îşi arată îngrijorarea: „Vă scriu pentru că o astfel de vînzare prezintă un mare risc, clădirea nefiind protejată de un statut special şi fiindcă întreaga zonă, contaminată de paragină şi demoralizare, ar putea cîştiga în dinamism prin recuperarea şi vitalizarea măcar a unora dintre clădiri.“ Şi încheie cu o speranţă care nu mi se pare că ar fi justificată de realitate: „Poate dl primar să se spele de păcate investind ceva în istoria Bucureştilor?“  

Am mai scris despre fostul cinematograf la care cred că am fost o dată sau de două ori, pe vremea cînd se numea Dacia. De ce nu mai era bun Marconi? Marele fizician italian se lăsase numit de Mussolini preşedinte al Academiei, şi asocierea lui cu regimul fascist nu era încă uitată. Scriam, acum trei ani: „Fără geamuri şi tocuri, ferestrele se cască larg. Din acoperiş lipsesc bucăţi mari, deschizînd dinadins, ca nişte pîlnii, spaţii prin care năvălesc ploile ca să distrugă ce o mai fi rămas înăuntru. E nevoie de imaginaţie ca să ne închipuim luxul interbelic al acestei săli. Afară, faţadele, cele două de pe colţ, sînt ornate cu basoreliefuri pe jumătate roase. Se mai pot distinge scene de dans sau de sport... Arhitectul a fost Constantin Cananău, data construcţiei fiind 1926.“

Andrei Pippidi, autorul acestui articol, este profesor la Facultatea de Istorie, Universitatea Bucureşti.

Citiţi articolul integral pe dilemaveche.ro.