Arhitectura, politica şi reverberaţiile estetice ale Vilei Dante

Golul de putere creat în România de suspendarea preşedintelui, furtul intelectual al prim-ministrului şi incompetenţa preşedintelui interimar au creat breşe interesante în groasa ceaţă întreţinută de politicienii dâmboviţeni prin care aceştia îşi disimulau fraudele, viaţa de huzur, aroganţa şi privilegiile de satrapi plătite din munca a milioane de contribuabili

Accesul publicului la Vila Dante, deschisă in ziua referendumului de demnitere a preşedintelui, pe 29 iulie ’12, se înscrie în aceste evenimente rare prin care noi, oamenii normali, am putut vedea cu propriii ochi şi confirma certitudini cu privire la modul de viaţă al acestor personaje, cum văd ei lumea şi cum s-a putut forma o asemenea clică ce domină ţara încă de la instaurarea comunismului.

Vila se afla în cadrul unui complex de asemenea edificii construit în anii 1960 pentru familiile potentaţilor supremi ai României, folosite după Revoluţie de vârful noii conduceri. Este situată într-un excelent decor natural, ce aminteşte de mediul vechii Vlăsii, presărată de păduri, pajişti şi lacuri, acum înghiţită de jungla de beton a Capitalei.

Complexul a fost ridicat în interiorul unei meandre a sistemului lacustru prin care curge Colentina, în zona Herăstrău. Are forma unei peninsule, ceea ce îmi aminteşte de poziţionarea castelelor senioriale medievale în locuri greu de accesat, cum este această meandră, sau pe promotorii, dar având aproape vasalii şi populaţia pe care o asupreau. Un asemenea amplasament era ideal pentru elita comuniştilor, formaţi într-o tradiţie de luptă conspirativă şi suspiciune chiar şi pe cei apropiaţi lor. Acest fel de a fi este încă o caracteristică a conducerii României, care nu a reuşit să facă tranziţia completă de la compartamentul mafiot comunist, la normele democratice.

Vila Dante este, aşadar, un element constitutiv al acelei fortăreţe propriu-zise, cu paza militară strictă şi sisteme de supraveghere, unde locuiesc şefii politici ai acestei ţări, amplasată în meandra râului Colentina, un epitom al mentalităţii de asediu al acestei elite instaurate acum mai bine de şase decade.

Designer-ul edificiului este, din informaţiile care le am, arhitectul Cezar Lăzărescu, unul dintre cei care au continuat tradiţia şi calitatea şcolii de arhitectură românească în primele trei decade ale erei comuniste. Arhitecţii români au putut realiza construcţii remarcabile sub tutela statului chiar şi în perioada stalinistă şi mai ales în timpul dezgheţului comunist al anilor ’60 şi începutul anilor ’70, când prin „Tezele de la Mangalia”, regimul Ceauşescu a declanşat procesul de izolare şi decădere culturală, economică şi implicit arhitecturală a ţării. Ordinul de construcţie al vilelor din acest perimetru a fost dat de Gheorghe Gheorghiu Dej la jumătatea decadei 1960, folosindu-se materiale de primă calitate şi forţă de muncă înalt calificată, ce asemenea arhitecţilor era formată în tradiţia calităţii interbelice.

Am stat la o coadă civilzată, cu o mulţime de curioşi, predominând cei de vârstă peste 60 de ani ce erau motivaţi politic, împotriva preşedintelui suspendat, să facă o asemenea vizită. Mă aflam printre puţinii ce doreau menţinerea ordinii constituţionale şi rearanjarea eşichierului politic fără gimnastica legislativă ce aducea a lovitură de stat, întreprinsă de majoritatea parlamentară şi guvernul ei. Multă lume glumea pe seama politicieniilor, mai ales Băsescu, fiind de un umor sănătos, de tipologe munteană care, pentru mine, aduce mult cu cel britanic. Erau destui frustaţi vociferând despre pensia sau salariul tăiat, dar aceştia arătau mai mult comici decât tragici. Toată aleea de aşteptare era pavoazată cu pancarte şi graffitti la adresa lui „dottore Ponta” ca o aluzie la jalnicul lui plagiat şi eforturi de exonerare, puse de bună seamă de ajutoarele preşedintelui ce avea vila de stat oficială chiar lângă Vila Dante.

Dacă din afară şi la o privire rapidă se poate percepe volumetria armonioasă şi calitatea designului arhitectural original, tipic modernismului postbelic, la o inspecţie mai atentă, mai ales la interior se observă modificările şi renovările ample de gust îndoielnic făcute de proiectanţii post-comunişti ai Regiei Autonome Administraţia Patrimoniului Protocolului de Stat ce are în custodie aceste edificii. Sunt neplăcut surprins de folosirea materialelor de magazin, plastic maro pentru termopane sau mobilă din lemn prefabricat, care aduce în cel mai bun caz cu cea de tip IKEA. Din când în când, mai apar elemente ale designului interor original cum sunt uşile culisante din imaginea de mai sus.

Anumite elemente tipice modernismului anilor ’60 mai persistă pe alocuri, deşi cred că sunt pavoazate cu materiale contemporane din magazinele de bricolaj cu produse de serie, cum este structura din fotografia de mai sus.

Mobilierul are un aspect obosit, cu toate că e nou-nouţ, şi trădează gusturi tipice spaţiului sovietic. Observaţi contrastul cu volumetria eleganta a camerei.

Acelaşi lucru se poate spune şi de dormitoare, tipice preferinţelor de interior design ale actualei elite a României, nu numai cele politice, ci şi a lumii afacerilor sau chiar intelectualilor legaţi de putere. Aceste gusturi necizelate perimează de la vârf în jos spre celelalte straturi ale populaţiei, fiind în parte responsabile pentru proasta educaţie arhitecturală şi estetică a publicului românesc.

Arhitectura peisagistică are de-a face cu concepţiile anilor ’60 de simplitate şi low maintainance, cum sunt pinii mediteraneeni din prim-plan ce necesită minima întreţinere. La grădină cred că s-a umblat cel mai puţin şi e menţinută într-o formă apropiată de cea originală.

Un element extrem de rar întâlnit de românii obişnuiţi este dressing room-ul, locul unde îţi ţii garderoba, pantofii şi unde te îmbraci înainte de a ieşi în oraş. Vila Dante are o cameră amplă în această privinţă, dar cu un mobilier de calitate medie, tipic gusturilor locale. M-am amuzat peste măsură când auzeam în jurul meu că mulţi confundau acest spaţiu cu „biblioteca”.

Toaletele sunt şi ele reprezentative gusturilor locale, de magazin de producţie de serie, fiind ansambluri din cataloage de băi standard de apartament, plantate în cadrul acestei vile care merită conservarea echipamentului original sau folosirea unor designuri originale cel puţin.

Piscina, în opinia mea, e mai deosebită în volumetrie şi echipament, cu excepţia pavajului din marmură ca de abator. Apa era probabil neschimbată de mult timp.

Jacuzzi a fost unul din dispozitivele ce atrăgea atenţia din cale afara vizitatorilor, mulţi considerându-l de un lux exorbitant. Am fost amuzat, deoarece am văzut şi folosit jacuzzi mult mai ample şi confortabile la cunoştinţe în Statele Unite ce erau lucrători obişnuiţi la companiile de acolo.

Ca o concluzie, ziua porţilor deschise la Vila Dante a constituit o bună ocazie de a „radiografia” istoria şi gusturile arhitecturale ale conducerii acestei ţări şi modul cum restul populaţiei se raporteză la ele. Am putut astfel realiza cât de mare este contrastul cu vechea ordine şi glorie a ţării reprezentată de monarhia constituţională, familia regală şi tradiţiile de secole ale vechii elite şi populaţii, întrerupte de momentul acaparării puterii de către comunişti în 1947.

Acel act de acum şase decade şi jumătate, încă generează ecouri şi efecte în zilele noastre, cum este această lovitură de stat disimulată a guvernului şi a majorităţii parlamentare, cu toate că între timp a avut loc o revoluţie, ce nu şi-a atins multe dintre scopuri.

Acest text a fost publicat iniţial pe blogul casedeepoca.wordpress.com.