Cuţitul care taie oraşul acesta

0
0
Publicat:
Ultima actualizare:
FOTO Lavinia Bălulescu
FOTO Lavinia Bălulescu

Au făcut o stea din flori galbene în spaţiul verde din intersecţie. Trecem pe lângă ea dimineaţa în tramvaiele infecte şi ar trebui să ne simţim mai bine. Steaua de flori are menirea să te trezească la viaţă, să îţi spună: „Hei, chiar dacă lucrurile nu stau prea bine în general, uită-te totuşi la noi cât de drăguţe suntem, hei!, e clar că vor veni şi vremuri mai bune“.

Asta desigur dacă laşi florile din intersecţie să îţi vorbească, ceea ce nu-i cel mai recomandat, mai bine te faci că nu le auzi, pentru că apoi ai putea descoperi că eşti singurul care le aude.

Uneori suntem cuţitul care taie oraşul acesta ca pe un tort, pentru a extrage fix cea mai bună bucată. Alteori alţii sunt cuţitul care taie oraşul ca şi cum ar curăţa carnea de pe os. Unori noi suntem doar vânzătorul care fumează pe scările de la obiecte funerare sau femeia de serviciu care a adormit pe un scaun în tramvai, dimineaţa, în drum spre lucru, cu mopul în mână. Suntem blocurile renovate în culori de bomboane sau balcoanele ruginite care stau să pice în cap trecătorilor.

Un băiat îi spune unei fete în tramvai că numai prin lectură poate să înveţe lucruri noi. Fata îşi dă ochii peste cap: „Da, mulţumesc, am tot citit în ultimii şase ani. Ce? Cărţi. Te rog, ia dicţionarul şi întreabă-mă cuvinte“. Oamenii vorbesc despre concedii. Vor să fie fericiţi fără oprire sau măcar şase nopţi. E mult şase nopţi? E mult să ceri asta de la viaţă? Chiar aşa, în una din ele nu poţi să dormi pentru un motiv oarecare, în a doua te doare burta, în a treia te cerţi cu soţul şi în a patra e prea cald. Îţi mai rămân două nopţi de fericire, din care ultima e mai nasoală, că începi să-ţi faci griji. E prea mult oare să îţi doreşti o noapte liniştită după ce munceşti un an? Nu, se ajunge la concluzia unanimă că nu e prea mult. E chiar OK.

Noi în unele dimineţi suntem un cleşte cu care stomatologul încearcă să extragă răul din această lume. Dar nu prea reuşeşte, bietul de el. În schimb avem tot ce ne trebuie, pisici perfecte pe pereţii magazinelor de mâncare pentru animale, trotinete electrice, claxoane în trafic pentru toată lumea, avem gratii la parter şi gândaci pe săturate, daţi pe spate la propriu în dimineţile de miercuri, paralizaţi de propria lor greutate şi nesimţire gândăcească. Suntem în limitele normalului.

O femeie zice că a făcut aseară prăjituri. A vrut să le fotografieze şi să i le trimită unei prietene, îi povesteşte în tramvai, dar apoi n-a mai făcut-o pentru că pusese prea mult zahăr pudră pe ele şi nu se mai vedeau individual. Dar au fost foarte bune. Cred şi eu! Povestea se spune pe strada Maica Domnului, între numerele 40 şi 56, în timp ce pe undeva prin apropiere într-o casă se ascunde un portal de trecut într-o lume mai bună. Cealaltă femeie povesteşte, la schimb, că şi-a prins buza de sus în ceva aseară. Cum se poate? Se poate. Apoi a pus gheaţă. E în regulă acum? Aşa pare.

Ziua asta e un câine chior, care clipeşte o singură dată din singurul său ochi într-o intersecţie de la marginea oraşului. Respirăm între o închidere şi o deschidere a acelui ochi, blurp!, s-a dus. În fiecare seară, la întoarcere acasă, trecem iar pe lângă steaua din flori galbene, care între timp s-au stins în întuneric. Doar vocea lor în mintea noastră se mai aude spunând că, hei!, ascultaţi-ne pe noi, florile, când vă asigurăm că vor veni şi vremuri mai bune, omuleţilor.

Citiţi AICI toate editorialele semnate de Lavinia Bălulescu

Pe Lavinia Bălulescu o găsiţi şi pe Ferma de gânduri.

Opinii


Ultimele știri
Cele mai citite