Doamnă Firea, când le spuneţi bucureştenilor că le-aţi condamnat copiii să îngheţe în case?

0
0
Publicat:
Ultima actualizare:

Lucian Davidescu: Încă o consecinţă a exportului gazelor din Marea Neagră: oraşele româneşti sunt condamnate să se încălzească în continuare după metoda stalinistă a CET-urilor, pentru care e bună şi păcura.

La doar 300 de metri de Palatul Cotroceni se înalţă furnalele CET Grozăveşti. În 1902, când a fost construită termocentrala, era la marginea Bucureştiului. Azi locul este semicentral, dar CET-ul este încă acolo pe post de monument al retardului industrial comunist şi post-comunist.

image

Începând cu anii ’60, noile blocuri din Capitală au început să fie încălzite în sistem stalinist. Patru termocentrale mari şi alte câteva mai mici produc curent şi abur tehnologic pentru industrie (care nu prea mai există) iar căldura reziduală este pompată şi recirculată până în apartamentele populaţiei.

Numai că sistemul are mari probleme de concepţie. Eficienţa economică este mică din start, apoi se pierde 20% pe reţeaua de transport (de la CET-uri până la „punctele termice”) şi încă 10% pe reţeaua de distribuţie (de la „punctele termice”) până la consumatori.

Reţelele sunt vechi de zeci de ani şi ciuruite iar timpul n-a făcut decât să agraveze problema – reparaţiile şi modernizările n-au ţinut pasul cu degradarea.

Însă până acum cea mai la îndemână soluţie a fost cârpirea sistemului, cu preţul unor subvenţii care au totalizat multe miliarde de euro şi al intrării în insolvenţă a ELCEN şi RADET, aflate de acum în curtea municipalităţii bucureştene.

De la anul, subvenţiile trebuie eliminate, ceea ce va face ca facturile să se dubleze. O factură de încălzire de 300 de lei pe lună va ajunge la 600 de lei.

Problema este presantă şi rezolvări se caută. Doar că, după cum arată acum, rezolvarea este sinistră: să păstrăm sistemul centralizat încă măcar 25 de ani!

O ştire care a trecut aproape neobservată la vremea ei arată cum în urmă cu un an Consiliul General al Municipiulul Bucureşti a adoptat strategia de alimentare cu energie termică în sistem centralizat.

Strategia analizează sumar trei scenarii – 1. păstrarea sistemului actual; 2. construirea de centrale zonale pe locul actualelor puncte termice; 3. desfiinţarea întregului sistem şi trecerea la centrale de apartament. Autorii aruncă nişte punctaje din vârful pixului şi decid astfel că varianta 1. este calea de urmat.

Strategia păcătuieşte în cel puţin două puncte esenţiale. Unul este lipsa unui impact financiar detaliat al fiecărei opţiuni, incluzând costurile şi beneficiile, directe şi indirecte, pe termen lung. Mai rău de atât, însă, studiul nu suflă o vorbă despre ce ar urma să se întâmple după.

Probabil că sistemul, aşa cum arată el, mai poate fi cârpit până în anul 2042, cu costuri şi eforturi din ce în ce mai mari. Însă, în momentul respectiv, termocentralele şi majoritatea reţelei vor avea 70-80 de ani şi este greu de crezut că nu vor plezni de-a dreptul, lăsând capitala în frig.

Iar vreo rezervă de eficienţă din care să poată fi plătit un sistem alternativ nu există – dimpotrivă, alte miliarde de euro se vor fi vărsat în pământ sub formă de apă fierbinte.

Varianta a treia, a centralelor individuale este cea mai tentantă pentru cei mai mulţi, şi acesta este motivul pentru care autorităţile încearcă să le pună cât mai multe beţe în roate celor care vor să se debranşeze. Probabil că acolo se va ajunge, mai devreme sau mai târziu. Este însă de dorit? Din punctul de vedere al eficienţei, centrala de apartament nu rezolvă mare lucru – gazul se scumpeşte aşa că factura va fi tot mare. Logistic, este un adevărat coşmar iar social dă o senzaţie de ghetou similară cu cea pe care o dau ligheanele „parabolice” din ghetourile adevărate: vecinii nu s-au înţeles să plătească puţin împreună, aşa că au ajuns să plătească mult dar separat.

image

Pe de altă parte, argumentele de eficienţă pentru varianta a doua se găsesc chiar în studiul AMRSP. În afară de CET-uri, sistemul de termoficare din Bucureşti mai operează şi 46 de aşa-numite centrale termice de cvartal, construite în anii ’50-’60. Acestea sunt cele mai eficiente dintre toate, chiar dacă tehnologia folosită este departe de standardele moderne, iar pierderile pe reţea coboară chiar şi până la zero.

Există dezavantaje specifice, unele corect-identificate: poluarea se mută mai în interiorul oraşului (în schimb trecerea de la păcură la exclusiv-gaz ar reduce poluarea totală) iar logistic este destul de complicat (trebuie reamenajare de spaţii, coşuri de gaze arse etc.).

Altă problemă este securitatea aprovizionării cu combustibil. CET-urile actuale sunt concepute să ardă la nevoie păcură, pentru momentele în care „scade presiunea” pe conductele de gaz rusesc. Micro-generarea are nevoie de combustibil de calitate înaltă – gazul natural – pentru a ţine poluarea la nivel redus şi pentru a evita nevoia de rezervoare suplimentare de combustibil lichid uşor. Din acest motiv, este esenţial ca politica de exploatare a gazelor din Marea Neagră să fie gândită prioritar în folosul securităţii energetice a României şi abia în secundar al vecinilor.

În schimb, raportul AMRSP susţine că această variantă ar fi „cea mai scumpă”. Poate că este, în termeni de costuri directe, însă mai departe sistemul poate fi operat fără pierdere sau chiar în profit.

În Bucureşti există ceva mai mult de 1000 de „puncte termice”, al căror rol în prezent este să folosească agentul termic din reţeaua de transport pentru a încălzi apa destinată locuinţelor.

Scenariul 2 ar fi presupus transformarea lor în centrale autonome. Tehnologia modernă face posibilă cogenerarea de căldură şi electricitate, de mare eficienţă, chiar şi la scară mică. Cumulat cu reducerea pierderilor pe reţea, asta înseamnă o eficienţă economică de aproximativ două ori mai mare judecând după costurile la consumatorul final.

Dacă ar urma modelul de modernizare berlinez, cele 1000 de puncte termice ar trebui să aibă o putere instalată medie de 1 Mw electric fiecare şi să producă anual cele 4-5 milioane de gigacalorii (pierderile din reţeaua de transport nu mai are rost să fie incluse) de care are nevoie Bucureştiul.

image

Electricitatea produsă poate fi folosită fie direct pentru a reduce costurile tehnologice cu pomparea, fie pentru iluminatul şi transportul public pe timp de iarnă, fie vândută pe piaţă – chiar şi la preţ mare, vara în vârf de sarcină.

Investiţia totală ar ajunge probabil undeva în jurul sumei de 1,5 miliarde de euro. Suma este enormă, însă amortizabilă în 10 ani, la sfârşitul cărora bucureştenii ar avea un sistem de încălzire sustenabil economic, o factură suportabilă şi 150 de milioane de euro pe an cu care să facă orice altceva.

Contrar percepţiei publice, atribuţiile legale reale ale primarului şi ale consiliului general al Capitalei sunt destul de puţine, că majoritatea lucrurilor cu impact în viaţa de zi-cu-zi sunt la sectoare. Un primar care vrea să se facă cumva remarcat are puţine opţiuni: fie construieşte o linie de tramvai utilă şi un pod inutil, fie un stadion la preţ umflat de două ori, fie cumpără autobuze – jumătate cu aer condiţionat, jumătate fără. În rest, Bucureştiul are oricum destul de puţine probleme în afara faptului că este victima propriei prosperităţi, cu un milion de vehicule într-un oraş gândit să găzduiască de cinci ori mai puţine.

Însă există şi o problemă uriaşă, care deocamdată se vede clar doar în contabilitate dar care de la anul se va vedea în dublarea facturilor iar mai devreme sau mai târziu va putea fi măsurată cu termometrul: catastrofa de la ELCEN şi RADET.

Toţi primarii de până acum au ignorat-o, pentru că şi-au făcut calculul că e mai simplu să folosească postul ca rampă pentru postul de prim-ministru (Ciorbea) sau candidatura la preşedinţie (Băsescu, Oprescu). Nici unul nu şi-a propus să iasă la pensie de acolo, nici unul nu şi-a pregătit pentru pensie un apartament cu încălzire centralizată.

Sau să scape de CET-ul de lângă Cotroceni, măcar că nu e deloc feng-shui!


Toate articolele despre legea offshore:

Opinii


Ultimele știri
Cele mai citite