Domnilor gherţoi

0
0
Publicat:
Ultima actualizare:

Îmi spunea un prieten acum câţiva ani: „Nu te duce în Bucureşti, e plin de gherţoi“. Nu sunt sigură că ştiu exact la ce se referă oamenii când folosesc acest cuvânt.

Eu, una, îmi imaginez un tip gras, cu lanţ de aur gros cât carioca, la volanul unui automobil care valorează cât un bloc cu patru etaje, un tip care trece rulând fin pe strada ta, ascultând manele date tare, flegmând pe geam, strigându-te după părţi anatomice ale corpului tău şi, eventual, călcându-ţi câinele cu maşina la final.

Ei, bine, am venit în Bucureşti şi, în tot acest timp, deşi nu mi-am făcut până acum o socoteală prea serioasă, a venit momentul să recunosc: n-am întâlnit prea mulţi gherţoi. Ce-i drept, probabil că ei nici nu circulă pe aceleaşi străzi pe care merg eu, nici cu aceleaşi mijloace de transport şi nici înspre aceleaşi destinaţii. În schimb, am întâlnit foarte mulţi oameni săraci.

Am văzut armate de oameni amărâţi, pitiţi într-un Bucureşti suburban pe care toată lumea îl cunoaşte de fapt, dar care nu contează. Am văzut femei de serviciu care merg dimineaţa la lucru în cete, cu tramvaiul, şi care poartă toată vara aceeaşi pereche de papuci. Am văzut bătrâni care se plâng unii altora că nu ştiu cum să-şi împartă cei şapte lei în Piaţa Obor. Am văzut pensionare care cumpără cinci felii de salam. Am văzut copii cu muci la nas şi negreală sub unghii, îndestulaţi, dimineaţă de dimineaţă, cu aer cald, cu aer rece, în funcţie de anotimp, trimişi la şcoală pe stomacul gol, în ideea că sigur vor primi acolo un corn amărât şi faimosul lapte.

Nu am văzut gherţoii, nu am văzut maşinile, nu am auzit fluierăturile şi nici n-am simţit mirosul de parfum de firmă turnat în cap cu sticla, pentru că la marginea oraşului viaţa se îngustează. Drumurile devin mai cenuşii, blocurile îşi deschid gurile înspre stradă, iar oamenii, bieţii oameni, se decojesc până se fac mai mici şi mai murdari.

Mirosul de acreală în tramvaiul 36 la ora opt dimineaţa nu e doar mirosul nepăsării. E şi aroma fricii, a neputinţei, a groazei că vine ziua de mâine, ziua de poimâine, că vine peste noi săptămâna viitoare, e mirosul întrebării „Ce-o să ne facem?“. Acestor oameni nu le pasă de ANAF. Nu le pasă de UE. Nu le pasă de Ponta. Acestor oameni nu le pasă de bonul fiscal. Sunt oameni care ies cu genunchii tremurând din policlinicile mărginaşe, acele policlinici destinate exclusiv lor, cu holurile pline de pensionari, cu scaune de aşteptare roase pe care n-a stat în viaţa lui un fund de gherţoi.

„Şi ce ţi-a zis, mamă, doamna doctor?“. „E, ce să-mi zică. Mai nimic. Nici nu m-a ascultat. Nu prea m-a băgat în seamă. M-a apăsat puţin, dar m-a înţepat. Cred că avea unghii“. Două femei de 60 şi 80 de ani decid că, după o vizită la medic, e momentul să meargă la o prăjitură. E o cofetărie chiar la mine în scară. Are două mese. Vând de toate: şi prăjituri, şi sprayuri, şi detergent. Sincer, prăjiturile sunt chiar bune. O amandină costă doi lei. Mă întreb cum s-ar simţi un gherţoi dacă ar intra aici. Cele două femei „se tratează“ cu câte o savarină, nu înainte de a se sfătui dacă le ajung banii să facă asta. Nu vorbesc, nici măcar nu se uită una la cealaltă. Din când în când, îşi potrivesc baticurile cu o mână. Mănâncă prăjiturile în tăcere.

Domnilor gherţoi, sunt convinsă că existaţi pe alte străzi, în alte blocuri, că fluieraţi alte fete şi flegmaţi pe alte geamuri din acest oraş. Între timp, în alte colţuri de Bucureşti, cetele bătrânilor bântuie străzile, abia trăgându-şi după ei umbra. Iar eu stau şi mă holbez la această armată mută. Aş vrea să fiu invizibilă, să îi pot însoţi pe oameni în casele lor ca să înţeleg dacă sunt sau nu nefericiţi.

Poate că de fapt, mă gândesc eu, toţi aceşti oameni sunt bine. Poate că de fapt tristeţea privitorului vine din locul ăla în care pricepi că: 1. asta e ţara ta, 2. nu poţi face nimic să schimbi lucrurile, 3. în toţi oamenii ăştia sărmani te vezi chiar pe tine.
 

Opinii


Ultimele știri
Cele mai citite