Europa mea: Bucureşti. O trilogie (I)

Nici măcar locuitorilor Bucureştiului nu le este uşor să-şi înţeleagă oraşul. Urbea e în egală măsură idilică şi uniformă, elegantă şi decadentă. O abordare în trei episoade de Cătălin Dorian Florescu. Episodul I.

În ultimii doi ani mi-am petrecut câte două luni la Bucureşti, în căutare de inspiraţie pentru un nou roman. În deceniile precedente nu găsisem nicio legătură adevărată cu acest oraş,  în care nu am crescut şi de care nu mă lega nicio amintire. Acum însă, pentru mine lucrurile arată cu totul altfel. Bucureştiul nu se face plăcut uşor: cum îşi arată eleganţa şi rafinamentul, cum vezi decădere şi neglijenţă. Cum pare monden, cum iese la iveală câte-o zonă care arată a ghetto. Cum domină liniştea şi chiar atmosfera idilică, cum apare gălăgia, agitaţia şi uniformitatea. Nu degeaba se vorbea în perioada interbelică despre Bucureşti la plural: Bucureştii.

Lucru care se potriveşte de minune astăzi, pentru că acest oraş are o multitudine de faţete. Constă în mai multe lumi intercalate sau paralele. Nu poţi să-i faci dreptate fără să te referi la toate. Şi România poate fi privită cu aceiaşi ochi ca şi Bucureştiul: diversă şi contradictorie, explicit europeană şi totuşi cu un picior în orient. M-am întors de puţin timp din România, cu capul şi inima pline de impresii. Pentru a nu le îndesa într-o formulă anume, pentru a face dreptate caracterului deschis al acestei ţări, am făcut o listă cu amintiri. Această listă realizează, ca un tot unitar, un mozaic subiectiv, un colaj al impresiilor, care ar putea fi întregit în continuare. Pentru că România, la fel ca Bucureştiul, este o pură invitaţie la a observa, a simţi,  fără a trage concluzii pripite. Şi totuşi, la un moment dat, când situaţia este prea evidentă, trebuie să faci şi acest lucru. Doresc să vă prezint amintirile mele, dozate în trei episoade. Aceasta este prima parte.

Îmi amintesc: 

- La începutul primăverii, în drum spre Bucureşti, am participat la Sibiu (Hermannstadt), împreună cu mai mulţi prieteni, la pichetarea sediului local al partidului la guvernare, PSD, care are loc de luni întregi în fiecare zi la ora 12:00. Participanţii, între câteva zeci şi mai multe sute, se postează acolo în tăcere pentru exact un sfert de oră - traficul curge încet pe lângă ei, iar trecătorii trebuie să-i ocolească. Unii li se alătură spontan. Se aşterne o linişte impunătoare, pe care o percepi, vrei, nu vrei. Mişcarea se numeşte „Vă vedem!“ Se referă la politicienii şi antreprenorii corupţi, care există, din păcate, cu duiumul, în această ţară. Dintr-odată, tăcerea poporului are sens.

Piaţa Mare, Sibiu

- La Braşov (Kronstadt) am întâlnit-o cu o zi mai târziu pe Sonja, o elveţiană, şefa unui orfelinat, pe care îl inaugurase în urmă cu 25 de ani. Nu mai poate scăpa de această ţară, pentru că legăturile ei cu copiii sunt prea strânse. Ajunsese odinioară pe frig şi ceaţă într-o seară de noiembrie, într-un oraş şi o ţară, care ar fi putut să-i rămână indiferente. A reuşit ceva, de care puţini sunt capabili: să fie protectoarea perseverentă a unor vieţi vulnerabile. Este ca o mamă pentru zeci de copii şi tineri. Mi-a povestit că una dintre colegele ei se află în spital. Colegii din echipă fac cu schimbul la patul de spital, îi aduc mâncare şi hârtie igienică şi o întorc de pe-o parte pe alta, când e nevoie. Aşa stă treaba în spitalele româneşti de stat. Sonja a fost rugată de singura asistentă de pe secţie să păzească perfuziile. Medicii şi personalul de îngrijire, specialişti de toate felurile emigrează. O sângerare continuă, pentru care cu siguranţă nu Dracula e de vină. 

- Ca şi cum un gheţar s-ar fi retras, iarna a eliberat covorul de gunoi pe drumul dintre Braşov şi Bucureşti. În frumoasele văi ale Carpaţilor, omul lasă în urma sa peste tot amprenta indiferenţei. În timp ce mă îndreptam spre capitală, din direcţia opusă venea, cu viteza melcului, o interminabilă coloană de tablă. Erau Bucureşteni care evadează din oraşul lor, ori de câte ori au posibilitatea. Bucureştiul se goleşte de mai multe ori pe an, umplându-se din nou la câteva zile mai târziu, ca o inimă care primeşte sânge, ca apoi să-l expulzeze din nou. În acele zile, Bucureştiul este dominat de linişte şi te poţi reconcilia cu el.

- În Bucureşti, chioşcurile cu flori sunt deschise până la miezul nopţii. Practic găseşti câte unul la fiecare colţ. Încă nu am văzut pe nimeni care să cumpere. Dar poate aici se fac declaraţii de dragoste abia după lăsarea serii. Poate că bucureştenii îşi duc morţii la cimitir noaptea. Poate că oamenii încearcă să-şi înfrumuseţeze oraşul şi locuinţele abia sub protecţia întunericului. Poate că locuitorii oraşului se adună zilnic la miezul nopţii în jurul chioşcurilor cu flori, pentru a le respira mireasma. Dar poate că este numai disperarea de a vinde măcar ceva.

- Noapte de noapte, cisternele trec pe străzile goale ale Bucureştiului şi spală mizeria din timpul zilei. Ca de nicăieri apar în lumina reflectoarelor echipe de salubrizare în veste portocalii, pentru a dispărea din nou de unde au venit. Trag după ele tomberoane de gunoi pe roţi şi duc mături pe umeri, ca pe vremea bunicii. Ai impresia că acest oraş suferă de obsesia curăţeniei, pentru a se salva de la declin. Dimineaţa devreme, forfota ia sfârşit. În urma ei rămân canale pline cu spumă. Ar părea că cineva vrea să spună: „Priviţi aici! Însemnaţi ceva pentru mine! Oraşul vostru înseamnă ceva pentru mine! Mă ocup de el.“ În timp ce ziua, unii politicieni se spală pe mâini cu ipocrizie, iar străzi întregi continuă să se dezintegreze, noaptea, Sisif îşi continuă misiunea cea fără de sfârşit.

Bucureşti, oraşul vechi

- Pe terasa unui restaurant, toate mesele erau ocupate. Se mâncau cu poftă gustoasele şi săţioasele preparate tradiţionale. Cântând, o fetiţă de ţigan de vreo nouă-zece ani se perinda în jurul meselor. Ţinea în mână un bucheţel de viorele, pe care voia să-l vîndă, dar nimeni nu o băga în seamă. I-am oferit ciorba mea de fasole în coajă de paine – da, există şi aşa ceva – iar când a terminat-o şi a prins ceva curaj, a privit cu poftă la desertul de pe masa de alături. Acolo stătea tăcută o familie, concentrată, după o masă copioasă, asupra farfuriilor cu papanaşi. Fetiţa a întrebat dacă poate primi ceva şi de acolo. Familia a tăcut în continuare, mestecând. Răspunsul a venit abia după un timp: „Dacă ne-om fi săturat, primeşti şi tu ceva“.

- Am citit poeziile lui Nichita Stănescu.

Sunt ai mei, le-am zis lor, / ca să-i liniştesc, - / despre aripile fluturilor / care zigzagau tâmpesc. / Sunt ai mei. Staţi, nu dormiţi. / Tot ceea ce nu întelegeţi voi / Este rudă cu mine. (...)

Prinţul cazând de pe cal / striveşte-n cădere un înger / E sentimentul total / pentru care azi sânger.

Va urma...

Scriitorul de limbă germană Cătălin Dorian Florescu s-a născut pe 27 august 1967 în România (Timişoara) şi trăieşte din 1982 în Elveţia. În 2011 i s-a decernat premiul librarilor elveţieni pentru romanul „Jakob beschließt zu lieben“ („Iacob decide să iubească“). În septembrie 2017 a apărut noul său volum intitulat „Der Nabel der Welt“ („Buricul pământului“) la editura germană C.H. Beck. Recent a apărut în traducere la editura Humanitas romanul „Der Mann, der das Glück bringt“, CH Beck 2016: „Bărbatul care aduce fericirea“.

Articol publicat de Deutsche Welle