INTERVIU Sorin Ioniţă, expert în politici publice: „Suntem ca indienii – ne uităm în zare să vedem de unde iese fumul. Măsurăm poluarea prin aproximare“

0
Publicat:
Ultima actualizare:
Sorin Ioniţă e preşedintele Expert Forum; Sursa foto: Inquam Photos/ George Călin
Sorin Ioniţă e preşedintele Expert Forum; Sursa foto: Inquam Photos/ George Călin

Sorin Ioniţă explică de ce România a ajuns într-o criză acută cu privire la gestionarea gunoaielor şi a calităţii aerului şi de ce aceste teme trebuie să se regăsească pe agenda candidaţilor la alegerile locale.

Pe 30 aprilie, România a fost condamnată de Curtea de Justiţie a Uniunii Europene pentru „poluarea sistematică şi persistentă“ a aerului din Bucureşti. E unul dintre cele 33 de dosare de infringement active la începutul acestui an în domenii precum calitatea aerului şi managementul deşeurilor. Formalităţi europene, dar tot va trebui să plătim pentru gunoaiele care zac pe câmpurile patriei şi pentru că trebuie să ieşim din oraş dacă vrem să respirăm aer curat. Cum s-a ajuns aici? Expert Forum a lansat, săptămâna trecută, un raport în care explică de ce, de peste un deceniu, România ratează cu hotărâre aproape toate oportunităţile de a schimba ceva în acest domeniu. Se poate învăţa ceva din proasta gestionare a gunoaielor şi a calităţii aerului după aderarea la Uniunea Europeană? Ar trebui să ştie Sorin Ioniţă, preşedintele Expert Forum.


„Weekend Adevărul“: Aţi publicat, la Expert Forum, un amplu raport despre proasta gestionare a gunoaielor şi calitatea slabă a aerului. Ce v-a enervat cel mai tare?

Sorin Ioniţă: Cât de puţine date avem despre ambele subiecte. Poate că cetăţeanul îşi imaginează că ştim cât gunoi se adună în ţara asta, că se cântăreşte, că ştim ce e în gropile de gunoi sau că am putea şti de unde vine poluarea aerului. Ei bine, surpriza e că nu prea ştim aceste lucruri. Nu există senzori care să măsoare poluarea aerului, deci nu putem avea date exacte. De pildă, lipsesc senzorii la sursele de poluare, iar în ce priveşte poluarea traficului nu există măsurători directe. Măsurătorile s-au făcut pur şi simplu aproximând numărul de maşini şi calculând cam cât poluează fiecare. Deci cu variabile proxy, adică prin indicatori indirecţi, pe care-i putem doar estima. Ştiţi câte episoade de poluare peste noapte am avut în Bucureşti: ori simţind mirosuri – deci suspectam că erau nişte emanaţii gazoase –, ori cu fum – deci din arderi. Efectiv, se urca lumea pe bloc sau ridicau nişte ONG-işti dronele ca să vadă de unde vine fumul. Suntem ca indienii: ne uităm în zare să vedem de unde iese fumul. Asta în condiţiile în care Bucureştiul chiar are o strategie de calitate a aerului: ea a fost scrisă în 2014, cu datele pe care le-a putut aduna din piaţă consultantul care a făcut-o. Aşadar, în acest moment, la măsurarea poluării e o imensă cantitate de aproximaţie şi ghiceală – inclusiv în alte rapoarte oficiale pe care le-am consultat cu ocazia redactării raportului Expert Forum.

Avem un sistem de senzori…

Reţeaua Naţională de Monitorizare a Calităţii Aerului, pe baza căreia se raportează datele şi la Bruxelles, e sub orice critică: depăşită tehnic, subfinanţată, n-are oameni încadraţi, n-are consumabile. Şi, în cea mai mare parte a timpului, senzorii sunt deconectaţi de la sistemul de raportare. Aşa că, în cazul României, în ce priveşte poluarea, e o gaură neagră: nici măcar nu dăm datele de aici ca să se poată pune în harta europeană. Acum două săptămâni, Curtea de Justiţie a Uniunii Europene a condamnat România pentru că nu şi-a îndeplinit sarcinile de a îmbunătăţi calitatea aerului. E unul dintre multele infringement-uri pe care le avem deschise în momentul acesta pe teme de mediu. Asta în condiţiile în care există de fapt un proiect pentru modernizarea reţelei de monitorizare a calităţii aerului – în care beneficiarul ar fi Ministerul Mediului – în valoare de 16 milioane euro, care zace în sertare de ani buni. Deşi ghidul a fost lansat în 2016, de atunci practic nu s-a mai întâmplat nimic. Deci suntem pe cale să luăm o amendă pentru că n-am făcut sistemul de monitorizare a calităţii aerului, în condiţiile în care aveam 16 milioane de euro alocaţi pentru asta de patru ani! Abia, cu chiu, cu vai, în iarna asta, un consorţiu de ONG-uri a făcut, cu 80.000 de euro, un sistem de senzori paraleli cu ai statului şi, cu ocazia asta, problema a devenit vizibilă, iar lumea a început să fie foarte interesată. În plus, am început să învăţăm care e tehnologia senzorilor, care e diferenţa dintre cel al Ministerului şi cel al ONG-iştilor. Ştim cum ar trebui făcut.

Suntem pe cale să luăm o amendă pentru că n-am făcut sistemul de monitorizare a calităţii aerului, în condiţiile în care aveam 16 milioane de euro alocaţi pentru asta de patru ani.

Sute de kilometri pătraţi de gunoaie

Cine ar trebui să facă?

E drept că nu primăriile aveau prima responsabilitate aici. Sistemul este naţional, gestionat de Ministerul Mediului şi de instituţiile subordonate. Pe legea actuală, Garda de Mediu are această responsabilitate, dar este puţin absurd. Garda de Mediu e politizată, subfinanţată, subîncadrată. În Bucureşti, înţeleg că sunt până la 30 de inspectori care ar trebui să meargă pe teren, acoperind Capitala şi Ilfovul, unde sunt 60 spre 100 de mari instalaţii industriale cu arderi, sunt gunoaie înşirate pe toate câmpurile, pe sute de kilometri pătraţi. Păi, cum să acopere oamenii ăştia totul? Şi atunci întrebarea logică este: bun, pe legea actuală, Guvernul şi Garda de Mediu au această atribuţie; dar, dacă tu eşti primar, cu 2 miliarde de euro pe an la buget, vezi că ăştia nu pot, îţi e greu să pui nişte sute de mii de euro, să-ţi faci serviciul tău de inspecţie, să te duci să vezi cine a aruncat gunoaiele pe teritoriul oraşului tău şi să ai un laborator mobil de măsurare a calităţii aerului care...

Care există!

Care există, culmea, dar nu se ştie unde şi când e folosit. Deci, ceea ce colegii ONG-işti au făcut cu 80.000 de euro dintr-un grant privat, primăria nu poate să facă. Legea nu te obligă să faci, dar nici nu-ţi interzice. E paradoxal, pentru că România are 3.200 de primării şi toţi stau şi arată cu degetul la Garda de Mediu, care e o instituţie centrală. Păi, şi dac-ar fi de cinci ori mai bine finanţată, cu tot cu ramurile pe care le are în teritoriu, nu poate să vină să-ţi numere ţie gunoaiele de pe uliţă în 3.200 de UAT-uri din România. Or, nu prea sunt primării în care să vedem astfel de iniţiative – cel puţin dintre marile municipii, că aici se concentrează şi problemele. N-aţi văzut scheme de restricţionare sau taxare a traficului în raport cu poluarea, introduse curajos de un primar de mare municipiu din România. N-aţi văzut sisteme performante de gestionat deşeurile.

Deci, la momentul ăsta, e ca-n „Cernobîl“: not great,not terrible.

Acum, situaţia e bună, că n-avem trafic şi foarte multă activitate în centrele urbane, dar traficul se va relua. Bun, asta în sine e o temă controversată, aşa că politicienii care o vor aborda vor avea nevoie de mult curaj. Pentru că aici nu mai e win-win.

Piaţa românească înghite maşini second hand ca în anii de glorie de dinainte de intrarea în UE. 

Abordarea românească: nu măsori, nu se întâmplă

Şi ce e cel mai presant? Managementul de trafic, CET-urile, strategia de parcare, taxa auto, colectarea datelor?

Dacă vorbim de marile aglomerări urbane din România, unde sunt probleme cu calitatea aerului, lucrurile au întârziat atât de mult încât chiar trebuie să te apuci de toate deodată. Sigur, e esenţial un nou sistem de monitorizare. Pentru că e ca-n management: ce nu măsori nu se întâmplă. E o regulă simplă. Or, gunoaiele de pe câmp le mai vezi cu ochii, dar poluarea aerului e greu de văzut. Există gaze toxice, oxizi de azot, oxizi de carbon, care nu se văd. De aceea, trebuie măsurat cu senzori. Dar asta e partea cea mai uşoară, pentru că-i mult mai greu să faci un sistem de restricţii de trafic. Dar monitorizarea n-ar trebui să fie o problemă. De aia toată lumea este uimită cum de nu reuşim să avem un sistem de indicatori robuşti, care să acopere bine Bucureştiul, să aibă senzori permanenţi la principalele surse. Ca un dispecerat. În condiţiile în care, repet, de trei-patru ani avem 16 milioane de euro pentru asta, bani care probabil se vor pierde. Sau proiectul se va „faza“ – metafora românească.

Ce înseamnă asta?

Adică, dacă nu reuşesc să cheltuiesc banii în ciclul financiar în care mi-au fost alocaţi, stau cu acelaşi proiect neterminat şi în ciclul următor şi pot accesa bani de acolo, dar scăzând din alte proiecte. Practic, fazarea este o întârziere care mă face să pierd bani.

Ziceţi că e nevoie de taxa auto?

Aici sunt multe variante. Poate o fi taxă naţională, aşa cum s-a încercat, dar prost – pentru că nu se pupa cu acquis-ul comunitar în privinţa impozitelor indirecte şi contravenea şi regulilor de concurenţă economică. Aşa că, în februarie 2017, a trebuit s-o scoatem. De atunci, piaţa românească înghite maşini second hand ca în anii de glorie de dinainte de intrarea în UE. În plus, acum ne permitem să cumpărăm mai multe maşini second hand din Germania. Şi, mai mult, exact când am scos noi taxa, a fost scandalul Dieselgate, care a făcut ca europenii să înceapă să renunţe accelerat la maşinile diesel. Aşa că acestea au fost puse imediat pe piaţă, la un preţ mai scăzut. Astfel, au devenit şi mai atractive pentru cetăţenii ceva mai săraci din Estul Europei. Ca rezultat, parcul auto a reînceput să îmbătrânească, după ce, timp de câţiva ani, întinerise. Dar taxa auto e politică cu dus-întors. Motoriştii pot spune: da, dar suntem mai săraci, maşinile sunt în stare bună, e libertatea mea să merg cu maşina etc. Sunt un milion de argumente pe care trebuie să le ponderezi. Şi trebuie să ai curaj să faci asta.

poluare inquam

Sursa foto: Inquam Photos/ Octav Ganea

Mediul şi ecologia urbană, temele de campanie în 2020

De ce a ales Expert Forum tema mediului chiar acum?

Dacă vă amintiţi, înainte de criză, era tema numărul unu şi noi ne aşteptam să ne ducem cu ea direct în campania pentru locale. Era evident că toată lumea fierbea şi se cereau soluţii. Sunt subiecte care preocupau cetăţenii României în cel mai înalt grad. Şi imediat după această lansare ar fi trebuit să înceapă şi campania electorală pentru locale. La ora asta, am fi fost în plină campanie dacă nu era criza COVID. Cum ar fi arătat ea nu ştim, dar probabil că nu mult mai cuşer decât cele de dinainte. Pentru că mizele sunt mari. După părerea mea, nu e foarte sănătos că suntem cu politica suspendată la zi şi că se practică narativul: „E criză, să nu ne mai certăm, hai să ne ocupăm de chestiuni tehnice“.

Păi, nu aşa e normal?

Dar noi suntem în Balcani şi ce nu faci la vedere, pe masă, se întâmplă pe sub masă. Deci campania există, bătălii politice există, devalizarea bugetelor locale există, se trag ultimele tunuri pentru că alegerile se apropie şi vor urma tăieri bugetare. E ultima ocazie. Toţi îşi alimentează firme, cumetri, reţele, clienţi politici. După ce criza COVID se va mai tempera, cred că subiectele de mediu vor deveni din nou relevante. Da, ne-a speriat virusul şi am mutat puţin agenda, dar o să vedeţi că se revine. Se ridică restricţiile şi vor începe blocajele în trafic, în genere reîncepe poluarea aerului urban, iar deşeurile solide zac în continuare pe toate maidanele Bucureştiului şi prin afară, prin apele României.

După părerea mea, nu e foarte sănătos că suntem cu politica suspendată la zi şi că se practică narativul: «E criză, să nu ne mai certăm, hai să ne ocupăm de chestiuni tehnice». Noi suntem în Balcani şi ce nu faci la vedere, pe masă, se întâmplă pe sub masă.

Aţi organizat o dezbatere online şi aţi invitat candidaţii la Primăria Generală şi la primăriile de sector. De la dezbtare au lipsit, însă, candidaţii social democraţi.

Am tras cât am putut de tare, în primul rând, de doamna Primar General Gabriela Firea, am bombardat-o cu invitaţii, dar ce să faci?, când suntem toţi închişi în casă şi toate conferinţele sunt pe Zoom, nu poţi decât să aştepţi şi să vezi dacă intră sau nu. E, finalmente n-a intrat. Noi ne-am propus să avem un echilibru de partide – ne interesa să avem toţi candidaţii vizibili, importanţi, cu greutate, şi la Primăria Generală, şi la primăriile de sector.

De ce credeţi că s-au ferit de aceste teme?

Măsurile ce trebuie luate sunt impopulare – de exemplu, restricţii de trafic –, aşa că poţi să înţelegi: politicienii se tem să ia aceste măsuri, ca să nu-şi pună lumea în cap. Dar un sistem de senzori chiar ar da bine! Îi tai şi panglica dacă vrei. De ce să nu-l faci?

Dar alteori s-au arătat preocupaţi: „Aoleu, arde la CET“, „Îl convoc pe ministrul Mediului“, „O convoc pe doamna primar“…

E o explicaţie simplă: pentru că la finalul anului a intrat în funcţiune sistemul paralel făcut de colegii ONG-iştii. Senzorii Aerlive au început să raporteze în timp real, lumea a început să primească informaţii pe mobil. Ei au făcut o publicitate bună proiectului, iar senzorii chiar sunt OK. Deşi au o tehnologie mai simplă decât cea a statului, când ai o depăşire cu 600%, nu ai nevoie de senzori precişi să înţelegi că e o problemă. De aceea, din luna decembrie au început să se rostogolească scandalurile: mai ales în weekend, când sâmbătă sau duminică noaptea începea, de nicăieri, o poluare bruscă a aerului.

Cât ne costă pandemia

Aţi organizat recent dezbaterea „Achiziţii de urgenţă: cât ne costă pandemia?“. Despre ce e vorba?

Laura Ştefan şi Septimius Pârvu au scris raportul şi e greu de rezumat. Dacă e să vorbim despre ceva sistematic, există un trend: e o mare tentaţie, în special la nivel local, de a pune pe procedură de urgenţă, justificată de criză, achiziţii absolut normale, care n-au nicio legătură cu pandemia. Începând de la contracte de pază sau de publicitate, evenimente, pe care le-au îngrămădit acolo şi pentru care au plătit şi preţuri umflate. În general, sectoarele din Bucureşti au alocat mulţi bani pentru servicii de pază şi protecţie. Am ridicat şi noi nişte întrebări, sper să ne răspundă cineva. Sper să fie serioasă şi nu cu mize politice comisia parlamentară anunţată de social-democraţi pentru achiziţiile făcute de Guvern în perioada crizei COVID. Şi să facă un raport sistemic: ce a mers bine, ce nu a mers bine cu achiziţiile în criză.

groapa de gunoi adevarul

Sursa foto: Adevărul   

„Vrem să avem curăţenie? Trebuie să plătim pentru asta!“

Gestionarea deşeurilor. Treaba asta cu „plăteşte cât arunci“ pare mai degrabă o discuţie de gulere albe. Câtă lume credeţi că înţelege ce înseamnă economie circulară?

N-aş insista pe economia circulară, nici nu cred că am folosit principiul ăsta în raport. Când tu ai o administraţie şi o realitate de secol XIX, n-are rost să te-arunci direct în nave spaţiale. Lucrurile trebuie clădite pas cu pas. Până la economia circulară, noi avem nişte probleme mari, un fel de aisberg scufundat care e sistemul de gestiune a deşeurilor. Aici, problema pe care o vede lumea şi care enervează e colectarea selectivă: faptul că ori nu se reuşeşte, ori nu se respectă. Atunci când existau tomberoane pe culori, oamenii observau că maşina de gunoi le trântea pe toate la un loc şi le duceau tot la groapă. Şi, pe bună dreptate, oamenii nu înţeleg de ce se întâmplă asta. Sunt însă nişte motivaţii foarte complicate. Nu e din prostia celui care vine cu maşina şi nu colectează selectiv şi nici vina oamenilor că n-au separat bine fracţiile.

Dar ce e?

În momentul de faţă, stimulentul economic pentru toţi agenţii din această industrie este să ducă gunoiul la groapă. La gropile vechi, adică ceea ce noi, potrivit angajamentelor faţă de Bruxelles, trebuia să reducem. Drept urmare, o să luăm încă un infringement pentru că procentul de gunoaie duse la groapă e în creştere în România.

Primăriile n-au niciun interes să schimbe starea de fapt doar pentru că e mai ieftin să duci la groapă?

Şi agentul privat preferă acelaşi lucru, pentru că la groapă, în România, plăteşti 20 de euro pe tona de gunoi. Iar ca să reciclezi te costă de trei ori mai mult. Sigur, se pot impune reguli: obligaţia de a cântări, de a duce fluxurile nu-ştiu-unde. Dar astea sunt măsuri de tip Uniunea Sovietică.

Pentru că noi nu reuşim să colectăm separat şi aruncăm toate gunoaiele în groapă, agenţii care au fabrici de reciclare nu au materie primă. Ca să aibă un flux economic în fabrica lui, agentul privat aduce materie din import.

De ce spuneţi asta?

Dacă stimulentul economic trage într-o direcţie şi tu încerci prin măsuri normative să convingi lumea să meargă în direcţia cealaltă, nu vei reuşi. Şi se mai întâmplă ceva: dacă la noi tariful la groapă e de 20 de euro, iar în Germania e 150 de euro, unde credeţi dumneavoastră că o să circule marfa numită gunoi din Europa, în condiţiile circulaţiei libere a bunurilor – iar materialele reciclabile sunt bunuri? De ce să pună în groapă în Germania cu 150 de euro în loc să-l pună în România cu 20? Mai prindem pe câte unul care face mari porcării, dar nu-i putem opri pe cei care aduc, de pildă, plastice curăţate. Ăsta e sensul economic al lucrurilor, să nu vă miraţi că veţi vedea la nesfârşit ştiri că în România se importă deşeuri. În condiţiile legii! Şi un alt paradox este că au apărut şi la noi, după intrarea în UE, agenţi economici care să prelucreze deşeuri reciclate – avem o bucăţică de industrie. Numai că, pentru că noi nu reuşim să colectăm separat şi aruncăm toate gunoaiele în groapă, agenţii care au fabrici de reciclare nu au materie primă! Sunt pline câmpurile de cartoane şi de plastic aruncate, deci materialul există! Dar agentul privat, ca să aibă un flux economic în fabrica lui, aduce materie din import! Oamenii aceştia cu fabricile de reciclare vor muri mâine dacă noi oprim importul de deşeuri.

Din Târgu Lăpuş în toată ţara

Ziceţi aşa: modernizarea serviciilor, deci operaţionalizarea şi managementul unei infrastructuri de reciclare, presupune costuri foarte mari. Iar asta înseamnă până la 400 de lei pe an, taxă de gunoi.  Ar fi mult pentru oricine.

Trebuie să vină cineva cu curaj şi să le spună oamenilor adevărul: vrem să avem curăţenie?, vrem să recilăm? Toată lumea se duce în Germania şi se minunează cum fac ei, iar când se întorc în România văd gunoaie pe câmpuri. Oameni buni, trebuie să plătim pentru asta! Nu există activitate de gestiune a gunoaielor care să genereze bani. Ea înghite bani, ea trebuie plătită. OK, în funcţie de cât de ingenios eşti, mai poţi face activităţi care îţi acoperă din costuri, mai valorifici materiale. Culmea e că se poate! În Maramureş, în Târgu Lăpuş, un oraş mic cu până la 15.000 de oameni, cu tot cu comunele limitrofe, merge de mai bine de zece ani un sistem de colectare pe şapte fracţii! În plus, reuşesc să valorifice deşeurile, deci nu se strâng gunoaiele aiurea undeva. Au făcut şi partea de educaţie şi, chiar dacă la început oamenii separau mai prost, cu timpul s-au obişnuit şi au înţeles, pentru că au văzut care sunt efectele.

Fiind o industrie în care toată piaţa e formată din autorităţile locale, există un risc mare de corupţie! Sunt proverbiale aceste riscuri, de fapt: profesia de gunoier în serviciul municipal, în Italia, e imediat asociată cu Camorra.

Şi credeţi că e scalabil ce vedem noi la Târgu Lăpuş? Cetăţeanul să înţeleagă că şi el e poluator, deci să plătească şi nici să nu mai arunce la ghenă?

Cu siguranţă! Lumea crede că asta e partea cea mai grea, dar eu cred că asta e partea cea mai simplă. Bun, Târgu Lăpuş e o localitate mică, nu are problemele Capitalei. Dar se poate, cum să nu se poată?! Numai să vrea un politician să se pună în fruntea unei cruciade şi să rezolve o problemă! Chestiunea e că nu s-a întâmplat deloc treaba asta şi toţi stau şi arată către celălalt. La calitatea aerului, arată către Garda de Mediu, că aşa sunt atribuţiile legale, dar nici ei în plus nu fac nimic. Iar acum, la gestiunea deşeurilor, arată către Sistemele de Management Integrat al Deşeurilor (SMID). Or, marele proiect European cu SMID-uri a eşuat lamentabil. Am reuşit să obţinem date pentru studiul nostru în care se vede stadiul de execuţie al acestor proiecte. Culmea e că era să moară proiectul de la Târgu Lăpuş, pentru că voiau să-l bage în Patul lui Procust al SMID-urilor judeţene, care sunt foarte rigide şi birocratice. Ironia e că SMID-ul judeţean în Maramureş nu merge, iar marea groapă ecologică e în curs de a se surpa, ca autostrada de la Sibiu. Pur şi simplu, cade dealul cu ea după ce a înghiţit atâţia bani.

O agenţie naţională despre care n-aţi auzit

Şi cum se poate rezolva problema asta?

E nevoie de transparenţă şi de reglementare. Din păcate, nici reglementatorul nu prezintă încredere. Există Autoritatea Naţională de Reglementare pentru Serviciile Comunitare de Utilităţi Publice (ANRSC), care se ocupă şi de salubrizarea localităţilor. Raportul pe care l-am făcut noi trebuia făcut, de fapt, de ANRSC. Ei trebuie să măsoare, să adune date din teritoriu. Ar trebui să putem vedea, de la an la an, că se aruncă mai puţin plastic, mai multă sticlă. Noi nu ştim lucrurile astea şi umblăm pe ghicit. ANRSC e o agenţie naţională de reglementare cu funcţionari foarte bine plătiţi, dar de care n-aţi auzit. Ei sunt mulţumiţi pentru că nu-i întreabă nimeni nimic. Când m-am uitat pe excell-ul lor cu date, am văzut că au virgule peste trei cifre şi nimeni n-a băgat de seamă. Pe de altă parte, tehnologia reciclării deşeurilor e o chestie foarte high-tech şi cu multă inovaţie. Trebuie să vorbim şi cu experţii din zona asta, dar şi cu actorii din domeniu. Dar, fiind o industrie în care toată piaţa e formată din autorităţile locale, există un risc mare de corupţie! Sunt proverbiale aceste riscuri, de fapt: profesia de gunoier în serviciul municipal, în Italia, e imediat asociată cu Camorra. Mai ales în Napoli, de unde ne vin nouă importurile de gunoi. Şi, dacă vă amintiţi serialul Soprano, şi ei erau consultanţi în deşeuri. Deci e o industrie cu riscuri mari, cu vulnerabilităţi.

„La Bruxelles nu merge cu promisiuni pioniereşti“

La finalul anului, România riscă o altă procedură de infringement…

La care vă referiţi? România are 108 infringement-uri, dintre care 33 sunt pe mediu, iar şapte-opt pe calitatea aerului şi gestionarea deşeurilor. Între timp, una s-a sfârşit cu condamnare, iar celelalte merg în derulare.

Asta înseamnă că vom fi obligaţi să plătim amenzi Uniunii Europene. Procedural, se mai pot amâna plăţile?

Depinde şi de negocierile politice dintre Guvern şi Comisia Europeană. De obicei, retorica e următoarea: n-am fost noi, suntem guvern nou, avem cele mai bune intenţii. Toată lumea face aşa. Comisia va spune: ce propuneţi? Păi, venim cu un plan beton, pus la punct, cu etape, tot ce trebuie. Dar, de obicei, Comisia are toate motivele să-ţi facă guler acest plan. La Bruxelles nu merge cu promisiuni pioniereşti că facem să fie bine.

   

Ce s-a întâmplat cu Ardealul şi alte chestiuni politice

Sursa foto: Inquam Photos/ George Călin

sorin ionita inquam

Discursul politic din pandemie nu prea oferă motive de optimism. Mai mult, se pare că au sunat anii ’90, îşi vor tema Ardealului înapoi…

E o temă neaşteptată, dar acum e mai mult o glumiţă. În anii ’90, lucrurile chiar erau periculoase şi aveau tracţiune în societate. Or, până acum, am văzut o imensă şi binemeritată persiflare faţă de acest subiect. Iar propunerile cu autonomia sunt cam de nivelul anilor ’90: nişte dosărele prăfuite pe care le-a uitat şi UDMR-ul. Ele apar periodic, dar sunt foarte proaste calitativ. Dacă chiar vrei o autonomie locală, nu te ajută cu nimic proiectul ăla, pentru că e plin de bazaconii şi e foarte imprecis. Dar şi reacţia la aceste propuneri de naţionalism romantic al secuilor e tot de un naţionalism romantic. Se inflamează câţiva politicieni, iau postură de statuie şi se pun cu pieptul la hotar. Dar, din fericire, tot mai puţină lume îi urmează. Surprinzător a fost acum că s-a amestecat şi preşedintele Iohannis în duelul ăsta, el nefiind chiar după profil, nu-l recomanda nimic din activitatea anterioară să devină neamţul român mare. Dar e politică, e campanie locală şi e campanie parlamentară. Or, cu teme despre virus nu prea poţi să faci campanie.

Surprinzător a fost acum că s-a amestecat şi preşedintele Iohannis în duelul ăsta, el nefiind chiar după profil, nu-l recomanda nimic din activitatea anterioară să devină neamţul român mare.

Ce ştie ministerul de interne despre amenzi

Cum vi s-a părut însă regimul sancţiunilor în starea de urgenţă?

Noi am adunat date din judeţe, care ne arată amenzile şi cuantumul. Se observă discrepanţe mari între judeţe, iar cifrele arată că, uneori, a fost scăpată un pic din mână chestiunea. Pentru că ei au sărit cu toţii în papuci, au militarizat inclusiv Poliţia Locală. Totul, în subordinea acestui Minister-mamut de Intene. Iar oamenii au reacţionat diferit în diferite judeţe. Legea îi permitea organului o discreţie foarte mare, aşa că unii au dat-o chibzuit, cu common sense, iar alţii nu. Deci practica în teritoriu e neunitară şi imprevizibilă, de unde şi problemle de constituţionalitate.

Era evitabil acest episod?

E uşor să spui acum că da. Când a început serios criza nici nu ştiai ce trebuie făcut mai întâi. E uşor să dai verdicte după, dar un pic de precauţie legislativă ar fi fost interesantă. Noi ne-am pus întrebarea: amenzile au fost atât de mari pe cât s-a spus? Sau au existat mai puţine cazuri anecdotice, care au intrat în presă, dar, de fapt, media nu e aşa mare. Va fi interesant de aflat.

La 310.000 de amenzi, în cuantum total de 120 de milioane de euro, rezultă că s-a preferat amenda minimă, cu toate că amenda minimă e cam mare.

Dar organul trebuie să respecte legea care i se pune în mână. Oricum, la fel ca în cazul ANRSC, mă întreb: de ce trebuie să facem noi asta? Nu sunt destui funcţionari în Ministerul de Interne care să ne dea o evidenţă la zi? Funcţionari au! Cu salariu şi pensie specială, că sunt militari. Şi nu toţi sunt în stradă...

Internetul, cenzurat à la russe

S-a vorbit mult despre fake news în perioada asta. Iar închiderea unor site-uri punctuale arată înţelegerea autorităţilor despre cum funcţionează Internetul…

Arată că nu merge aşa. Că poţi închide o pagină, dar ea apare duplicată alături. Ar trebui să faci o chestie ca în Rusia, unde au un fel de CNA cu atribuţii în partea editorială, nu în partea tehnică. Nouă ni s-a părut foarte periculoasă şi propunerea ministrului Culturii, pe care au retras-o ulterior: să facă un fel de CNA pentru Internet. Printre altele, am semnalat şi asta într-o videoconferinţă cu membrii guvernului: nu profitaţi de criză pentru a face tot felul de organe de poliţie a Internetului care seamănă mai curând cu ce e în Rusia. Asta înseamnă să ai Internet suveran, în care blochezi tot şi ai control asupra serverelor localizate în România. Or, noi acum stăm pe servere din America, nu ne poate închide domnul Grindeanu, cu agenţia. În Rusia eşti obligat prin lege să te pui pe serverul de acasă şi, după ce ai 5.000 de followers, să faci dosar de înscriere la autoritate pentru licenţă de funcţionare ca organ media. Dosar cu şină! În senul ăsta, poţi fi blocat. Dar aşa, populist, să anunţi că ai dat jos un site, dar el îşi face altul cu o uşă mai încolo, astea sunt chestii balcanice care nu duc nicăieri. 

București



Partenerii noștri

Ultimele știri
Cele mai citite