Merge şi-aşa!

0
0
Publicat:
Ultima actualizare:
Opera Naţională Bucureşti FOTO Adevărul
Opera Naţională Bucureşti FOTO Adevărul

Opereta nu e sora mai săracă a Operei. E un gen aparte care are istoria, stelele şi fanii săi indiferent dacă ne place sau nu, indiferent dacă ni se pare un pic frivolă şi un pic demodată.

Numele atribuit de către Mozart (deşi unii zic că e un cuvânt de origine italiană) a consacrat genul. Partiturile şi scenariile cântate cu succes pe scenele lumii, de asemenea. Mai spre zilele noastre, prin creaţii noi (Bernstein, Lopez, Loewe etc.), prin montări şi regii moderne precum şi prin ştergerea graniţelor ce o despărţeau de genul „Musical“ opereta a arătat că nu stă pe loc ci, dimpotrivă, ţine pasul cu modernitatea. Şi în România, de la vodevilul anului 1830 şi întemeierea ei de către Al. Flechtenmacher în 1848, prin contribuţiile lui Ciprian Porumbescu, Gh. Stephănescu, Edouard Caudella, opereta se afirmă ca fenomen cultural.

Nu sunt un fan al operetei, dar un asemenea gen merita o clădire pe măsură. Clădirea Operei Române (opera – la propriu şi la figurat – arhitectului Octav Doicescu) ar fi fost destinată operetei, însă, la inaugurare, în 1954, s-a considerat ca Opera să ocupe acest edificiu până la construirea unei clădiri dedicate acestui scop. N-a fost să fie şi, de altfel, opereta avea încă din 1950 sediul de pe splaiul Dâmboviţei, în piaţa ce avea să-i poarte chiar numele, până la demolarea din 1986.

Opereta a fost găzduită în Teatrul Naţional de unde, acum, e din nou surghiunită. Iată de ce, astăzi, vedem cum creşte o construcţie între Biblioteca Naţională şi Camera de Comerţ, construcţie a cărei destinaţie o descoperim numai din mass-media şi fără ecourile pe care o clădire culturală reprezentativă ne aşteptam să le provoace.

Mare dezamăgire! Arhitectura ce începe să se arate aminteşte de volumetria unei case de cultură din mediul provincial-rural al anilor 1960, alcătuită din materiale şi detalii specifice micilor industrii şi depozite de pe şoseaua de centură a anilor 1990. Comentatori, mai mult sau mai puţin avizaţi, spun că e ca un Mega-Image. Cred că e chiar mai puţin. Veşnica lamentaţie „nu sunt bani“ nu se susţine căci „frumosul“ nu costă mai scump decât „urâtul“. Nu e vorba de materiale de construcţie, ci de „har“, mai bine zis de lipsa lui. S-au creat capodopere de arhitectură şi din domeniul construcţiilor industriale, iar dacă e vorba de material ieftin, iată ce clădiri – din tablă – a conceput arhitectul Frank Gehry la Bilbao, Dusseldorf sau în alte locuri. O să ziceţi că n-avem nevoie de capodopere. De ce nu?

Subiectul „Teatru de operetă“ merita onorat ca un obiect de cultură. În lume, arhitecţi cu har concep clădiri ce intră în istoria arhitecturii chiar şi pe programe relativ minore. Dar ce, e vreun program minor când e vorba de creaţie? Uitaţi-vă la Capela Ronchamp creaţie epocală a lui Le Corbusier în 1955 – totuşi, doar o capelă într-un orăşel de provincie! –, la Staţia de pompieri din Vitra-Museum (Weil am Rhein) – lucrare de referinţă a arhitectei Zaha-Hadid – totuşi, doar o clădire utilitară în incinta unei fabrici de scaune!

Nici demersul de minimalism nu se susţine. Minimal nu înseamnă utilitar. Simplu nu înseamnă simplist. Uitaţi-vă la cartierul EUR din Roma – austeritate monumentală subordonată proporţiilor, ritmurilor, stilizării, mari volume evacuate de ornamente, clădiri ce ilustrează şi azi „crezul simplitaţii“ (să facem abstracţie de stindardul fascist sub care s-au clădit şi care nu a izbutit să le supravieţască şi nici să le compromită).

Aici nu e vorba de critica la adresa unor confraţi. E vorba din nou de lipsa competiţiei, de întrecerea ideilor şi a talentelor şi, aici, punctul meu de vedere e în concordanţă cu opiniile filialei Bucureşti a OAR. E vorba despre dezinteresul comanditarului, Primăria Municipală, Opera sau Opereta Naţională, Uniunea Compozitorilor, Ministerul Culturii sau cine o mai fi, nişte clienţi fără pretenţii, n-au cerut nimic special, vor să scape mai repede de beleaua investiţiilor şi să se înghesuie mai repede la casierie: se dă leafa!

Pe măsură ce se perindă diverşi ipochimeni pe fotoliul de şef al Ministerului Culturii mai că-mi vine să-l scriu cu un singur „i“!

Sunt speranţe că noul sediu al operetei va fi de durată şi va oferi, cel puţin, condiţii tehnice de secol XXI. Din punct de vedere arhitectural, e deja un eşec şi nu văd ce se mai poate repara din această ocazie ratată pe un amplasament foarte bun, cu patru faţade degajate, cu accese, vizibilitate şi cu potenţial urbanistic. Nu că Biblioteca Naţională ar fi cine ştie ce frumoasă. Şi acolo s-a îmbrăcat un schelet în tablă. Dar Tribunalul, reabilitat din vechiul magazin „Junior“? Maniera aceasta de tratare arhitecturală o fi potrivită în Pipera sau în cartierul Defense din Paris, la clădiri de birouri, dar nu în centrul Bucureştilor pe clădiri de cultură. Dacă aş fi turist, nu mi-aş îndrepta obiectivul fotografic spre niciuna dintre aceste clădiri. Ca turist arhitect – în general atras de poze cu case – nici atât. Aş trece pe lângă ele aşa cum trece trenul pe lângă gările în care nu opreşte.

Aud că se propune ceva pe terenul cu bălării de vizavi de Bibliotecă. Se naşte un cartier cu clădiri reprezentative din arhitecturi necontrolate, un ansamblu la voia întâmplării, prilej de alte ocazii ratate. Nu ajunge că nu tratăm cum se cuvine monumentele – mari sau mici – de arhitectură, ba nici în cazul clădirilor noi nu se acordă atenţie pe ce se cheltuiesc banii cetăţenilor. Bucureştii cei noi, viitori, cad, ca şi cei vechi, pradă polistirenului şi alucobondului.

Din păcate, şi aici se aplică păgubosul principiu românesc: merge şi-aşa!

Opinii


Ultimele știri
Cele mai citite