„Nu sunt un nimeni“: cum îşi trăieşte viaţa o tânără crescută în orfelinatele bucureştene

În cafeneaua Starbucks din mallul Băneasa din Bucureşti se iau ultimele comenzi. În spatele tejghelei, abia vizibilă, Violeta se învârte ca un titirez: face cafele cu inimioare desenate în spumă, marchează încasări, dă resturi. Abia aşteaptă să termine şi cu ultimele două cliente, pentru că în minte îi stăruieşte o nelinişte: unde şi-o fi pus cheile?

Închide în grabă casa şi dă fuga la dulapul ei din spate, unde găseşte cheile în ghiozdan, ce uşurare. Sunt deja doi-trei ani de când are chei de acasă, dar încă i se pare ciudat: „Nu sunt obişnuită.”

Era o zi de vară în 1993 când mama Violetei Pocovnicu pleca de la o maternitate din Bucureşti şi lăsa în urmă o fetiţă negricioasă, de două kilograme şapte sute, şi o liniuţă în dreptul numelui tatălui în certificatul de naştere.

După şase luni, copilul era transferat în creşa Direcţiei Generale de Asistenţă Socială şi Protecţie a Copilului, iar după încă doi ani, Violeta ajungea în Centrul de plasament pentru minori „Sfinţii Petru şi Pavel”, de pe Calea Dorobanţi din Bucureşti.

Violeta Pocovnicu face parte din miile de copii care sunt în continuare abandonaţi anual la naştere, chiar şi după Revoluţie. Conform unui studiu  realizat de Ministerul Sănătăţii şi UNICEF în 2004, situaţia abandonului era aproape neschimbată faţă de cea din timpul regimului comunist: aproximativ 2% din totalul nou-născuţilor erau lăsaţi în maternităţile din Romania.

„Îi mulţumesc că m-a lăsat acolo, că acuma eram un nimeni ”, îmi spune Violeta în timp ce îşi dă jos şorţul verde cu mişcări hotărâte. „Am cunoscut persoane minunate şi poate acuma eram mai rău: femeie de serviciu sau cerşeam sau mai ştiu eu.”

„Căminista” în lume

La 3 ani, Violeta cânta pentru prima oară la cor. Fusese deja luată sub îndrumarea lui Cristian Slăteanu, profesorul de muzică al centrului de plasament, un om pasionat care, spune Violeta, a renunţat la filarmonică pentru a-i învăţa pe copiii instituţionalizaţi. „M-a învăţat să cânt la violă, pian, chitară şi voce. Mi-a fost ca un tată.” Dar viaţa nu se întâmpla doar în centru, aproape de oamenii cu care se obişnuise.

„Căminiştii, ţiganii, au venit să fure” – a fost primirea colegilor de care Violeta şi încă vreo patru copii din centru au avut parte când au început clasa întâi, la şcoala generală Nr.45. „Se uitau foarte urât la noi când am intrat în clasă, privire d-aia de ură, ştii?”. Fuseseră aduşi până în clasă de educatoarea lor, iar noua învăţătoarea îi aşezase pe toţi în ultimele bănci. La serbări îi prezenta separat, ca fiind „grupul de la centrul de plasament”, iar în pauze colegii nu înceteau cu tachinările.

Norocul Violetei a fost muzica. Chiar dacă nu s-a dovedit a fi ovocaţie puternică, a fost firul roşu al copilăriei ei. A participat, de-a lungul timpului, la multe cântări cu corul, chiar şi în străinătate, iar în clasa a treia, a fost mutată la liceul de muzică „George Enescu”, unde a rămas până la sfârşitul liceului.

Aici tachinările legate de faptul că Violeta era diferită au încetat odată cu începerea clasei a noua, pentru că fata era foarte prietenoasă şi „un copil cuminte, bătător la ochi de cuminte”, după cum îşi aminteşte dirigintele ei, profesorul şi pianistul Mădălin Voicu Jr. „Deşi nu e un geniu, a fost întotdeauna un copil serios. N-a fost nicidecum vorba că am tolerat-o pentru că era de la centrul de plasament – la vocaţional trebuie să fii bun, nu contează din ce familie provii.” Violeta a fost singurul elev al lui Voicu cu o asemenea situaţie familială şi, deşi nu era un elev excepţional, s-a integrat foarte bine în colectiv.

„Eu am trecut peste faza cu centrul”

„Învaţă, că o s-ajungi un nimeni, că n-ai pe mă-ta şi pe tac-tu să te ajute!- aşa ne ziceau mereu doamnele”, povesteşte Violeta cu un zâmbet de satisfacţie în colţul gurii. Deşi a avut mereu medii peste 8, bucurându-se astfel de excursiile şi activităţile cu care îi stimulau la centrul de plasament să înveţe, Violeta nu a luat BAC-ul nici acum, după aproape doi ani de la terminarea liceului. „Viaţa te duce, te angajezi, îţi poţi plăti o chirie şi o duci de la o lună la alta, şi uite aşa îţi limitezi orizonturile. Ăsta e unul dintre riscurile pentru copiii care n-au modele familiale puternice”, e de părere fostul ei diriginte care regretă ca n-a mai insistat în ultimul timp ca Vio (cum o alintă el) să-şi ia BAC-ul.

Dar Violeta e optimistă. Lucrează într-un loc frumos şi, cu tot cu bacşişuri, ajunge la un venit de aproape 2.000 de lei pe lună, ceea ce îi ajunge din plin să-şi plătească chiria, să-şi cumpere de mâncare şi chiar să mai iasă în oraş din când în când. „Ideea e că dacă tu eşti tot timpul trist, e clar că pe viitor sunt slabe şanse să te schimbi. Trebuie să priveşti părţile bune ale vieţii şi să ai ambiţie, foarte multă ambiţie, că na, totul depinde de tine; cărţile sunt la tine, cum le joci, aşa le ai.”

Există studii  care arată cum copiii care au crescut fără părinţi riscă, din punct de vedere psihologic, să nu dezvolte un sentiment al controlului asupra vieţii: din cauza schimbărilor puternice şi cumulative asupra cărora nu au control (schimbarea centrului de plasament, schimbarea colectivelor, a oamenilor care îi îngrijesc, abuzuri, discriminări, lipsa sau inconsecvenţă în afecţiunea primită), ajung să considere că ei nu pot schimba starea lucrurilor prin efortul propriu, iar ceea ce li se întâmplă în viaţă e rânduit de „soartă” şi trebuie acceptat. De aceea, orfanii sunt deseori lipsiţi de speranţă şi neajutoraţi, incapabili să se descurce de unii singuri.

Nu este şi cazul Violetei, care, cel puţin la nivel conştient, înţelege vorba „cum îţi aşterni aşa dormi” şi îi place că e independentă. „Uite, de exemplu, Alex (coleg din centrul de plasament – n.r.): el e blocat, n-a trecut peste faza cu centrul şi a rămas acolo, blocat. El la orice lucru spune a, că nu m-a primit că-s de la cămin, că nu m-a primit că-s negru – pentru el, tot ce i se întâmplă are legătură cu centrul şi cu faptul că e rom, şi nu e ok că priveşte aşa, chiar nu e ok. Nici mie nu mi-a fost uşor, dar am trecut peste, nu înseamnă că, gata, hai mâine să ne sinucidem că am trăit o viaţă tristă. Pe bune?!”

Acasă, la centru

Au fost vreo şapte familii care, de-a lungul timpului, au vrut să o adopte, însă mama Violetei nu a renunţat niciodată la drepturile părinteşti. „Aş minţi să spun că nu mi-am dorit niciodată să mă ia cineva”, spune Violeta referindu-se în principal la o familie de preoţi care îi plăcuse foarte mult şi la una dintre educatoarele ei care o îndrăgise nespus, singurul om căruia i-ar spune „mamă” din tot sufletul.

Şi mama Violetei a avut o tentativă de a o lua acasă, când fata avea 16 ani, după ce ani de zile fusese complet dispărută. Se recăsătorise de câţiva ani şi locuia cu actualul soţ într-o casă pe care o construiseră împreună. Însă atunci, n-a mai vrut Violeta: „Mi se părea horror să mă duc într-o familie, în general. Ăia care îşi doresc o familie, vin dintr-o familie, dar eu am crescut la centru, aşa ştiu eu, mie în centru mi-a plăcut şi n-am vrut să mă duc la ea, ce să fac acolo?”. Iniţial, Violeta a fost supărată pe mama ei când s-au reîntâlnit, dar nu i-a cerut niciodată prea multe explicaţii. De când a ieşit din centrul de plasament, însă, ţin legătura constant, vorbesc la telefon o dată la câteva săptămâni. „Nu o condamn, eu nu ştiu ce a fost în mintea şi în sufletul ei, mie oricum mi-a fost mai bine aşa. Dar acum mă bucur că nu m-a dat (spre adopţie – n.r.), sunt fata ei la urma urmelor”. 

La două staţii de tramvai de Unirii, Violeta ajunge în faţa blocului în care locuieşte, în chirie, într-un apartament împărţit cu alte trei fete, prietene bune, tot de la centrul de plasament. Înainte a locuit, timp de un an, într-un apartament social, unde o educatoare stătea cu ele toată ziua şi unde, deşi nu îi plăcuse, învăţasecum să se descurce – „Când am ieşit din centru şi am ajuns în apartamentul social, nu ştiam nici că Enel înseamnă factura de curent! Şi nici într-o bucătărie nu stătusem niciodată”. Acum e mulţumită, găteşte mereu cu colegele de apartament şi se gospodăreşte astfel încât să nu cheltuie mai mult de 300 de lei pe mâncare pe lună.

N-are planuri clare de viitor: „Niciodată când mi-am făcut planuri nu au ieşit”. Momentan vrea să încerce din nou cu BAC-ul la vară şi i-ar plăcea să aibă ocazia să mai cânte. Acum scoate cu grija cheia din ghiozdan şi o bagă în broască, mulţumită că a ajuns acasă.

Fostul ei diriginte crede că nici cheia asta pe care o are acum nu compensează cu faptul că nu poate suna, necondiţionat, acasă, şi nimic nu va compensa. Dar Violeta nu pare să bage de seamă lucrul ăsta, ea deschide uşa şi spune zâmbind: „Eu încerc să privesc lucrurile bune ale vieţii, că dacă rămân în trecut, acolo mă îngrop” (Annamaria Kozma)