O fotografie cât 1000 de cuvinte

O fotografie face, se spune, cât 1000 de cuvinte. Mi-am propus să nu mă amestec în această campanie electorală, să rămân zen, să-mi văd de treburi. Să scriu pe acest blog doar despre „ale mele” – Internet, social media, cărţi. Dar apoi vestea că guvernul dă 700 de lei şpagă electorală profesorilor, din bani europeni, mi-a stricat seara, vinerea trecută. Iar azi, în timp ce mergeam după treburi prin Bucureşti, realitatea m-a lovit cu bâta în cap.

Bulevardul pe care îl vedeţi în imagine se cheamă Bulevardul Tineretului – şi se află în Sectorul 4. Că acest sector e condus de un personaj renumit pentru semianalfabetism, palmieri (plantaţi printre betoane şi blocuri) şi faptul că şi-a trecut în buletin porecla de „Piedone” nu e foarte important. Nu pomenesc gabaritul depăşit al edilului – doar nu-i vinovat omul pentru apetitul său sănătos!. Interesant e, totuşi, apetitul său depăşit pentru publicitatea electorală. Mi-am frământat mintea să găsesc o explicaţie şi mi-au venit în minte vreo trei scenarii posibile. Iată la ce m-am gândit eu – şi poate mă ajutaţi dvs. să mă lămuresc:

1.. E o încercare de a intra în Cartea recordurilor – la un record de tipul „câte postere electorale intră pe km/bulevard”;

2.. Din cauza traficului infernal din Bucureşti, camioanele cu materiale electorale spre Adunaţii-Copăceni şi spre comunele vecine n-au mai ajuns la destinaţie, aşa că posterele au fost „plantate”, toate, în Sectorul 4.

3.. Inflaţia de postere roşii, cu Victor Ponta (de fapt sunt două tipuri de postere, nu ştiu dacă în pozele mele, făcute cu telefonul, se vede foarte bine acest lucru), e pe măsura renumelui primarului Piedeone – la un primar XXX…XL, o campanie XXX…XL (puneţi dvs. câţi de X credeţi că sunt necesari).

Dacă e 1, aştept să citesc despre omologarea recordului, alături de „cea mai mare plăcintă din lume la o serbare electorală… pardon, populară” (sau ce recorduri au mai bătut primarii din sectoarele vecine); dacă e 2, îmi pare sincer rău pentru locuitorii din Adunaţii-Copăceni, care stau fără postere roşii pe stâlpi; dacă e 3, atunci – la mai mare şi la mai mulţi de X!

Ceva îmi spune, totuşi, că 2 e cea varianta cea mai puţin probabilă – şi că nicio comună din România nu stă, la ora asta, fără postere roşii pe stâlpi. Şi nu, nu cred că explicaţia ar fi 4) – că vreun primar din România sau, mai rău, din Bucureşti ne-ar putea atât de proşti încât să ne bage publicitatea electorală „in your face” într-un asemenea hal. Că poate cineva ar trece pe stradă şi nu ar observa…

Şi nici nu pot să cred că în România cineva, fie el primar, candidat,  partid politic sau guvern, i-ar crede pe români atât de proşti încât să:

• Dea pe faţă imobile gratuite pentru Episcopia Mureş-Satmar, într-o şedinţă de guvern dintre cele două ture de scrutin, după ce episcopul a făcut campanie pentru candidatul din fruntea aceluiaşi guvern;
• Introducă, în codul penal, o pedeapsă cu închisoarea pentru cei care dezvăluie în presă, „pe surse”, informaţii din dosarele penale – adică din dosarele politicienilor urmăriţi penal;
• Ofere o pomană electorală de câte 700 de lei profesorilor din bani europeni – cu riscul ca, peste alte câteva săptămâni, profesorii să fie nevoiţi să dea banii înapoi sau, mai rău, să aibă probleme penale;
• Alieze cu Corneliu Vadim Tudor, Dan Diaconescu şi UDMR şi să jure, în acelaşi timp, pe icoana lui Ion Raţiu;
• Afirme că ar putea să strângă, uşor, 20 000 de oameni de la Craiova, care să se bată cu cei 2 000 de oameni ieşiţi să protesteze împotriva guvernului, la Bucureşti;
• Blocheze, tot pe faţă, accesul românilor din afara ţării la vot, acoperind neregulile – din primul tur şi, cel mai probabil, din cel de-al doilea – prin demisia cu totul irelevantă a unui ministru care, ca ultim gest în mandatul său, a anunţat că oricum nu se vor deschide noi secţii de votare în turul doi;
• Arunce cu găini moarte – în cel mai pur stil mafiot de ameninţare – în curtea unuia dintre partidele care candidează în aceste alegeri, pentru a intimida candidatul partidului şi pentru a-şi întărâta, şi mai rău, propriii alegători.

Nu, toate aceste lucruri nu pot fi atât de in-your-face. Şi nu ne pot duce pe toţi de nas.

Asta ar însemna că, dacă aş vorbi cu profesori de 23-24 de ani şi mi-ar spune că merg să voteze cu candidatul care a făcut toate aceste lucruri, apoi aş suna acasă şi aş afla că şi ai mei vor să voteze cu candidatul care a făcut toate aceste lucruri, ar trebui să mă apuce o anxietate din ce în ce mai mare.

Şi că, paralizat de această anxietate, aş vedea neputincios cum creşte şi ne înconjoară răul, întocmai cum – iertaţi-mi comparaţia geek-ish – oştenii din Gondor vedeau, în faţa porţilor Mordor-ului, în cel de-al treilea volum din „Stăpânul inelelor” al lui Tolkien, cum cresc şi îi înconjoară armatele întunericului, mult mai numeroase, mai bine înarmate şi mai însetate de sânge, în faţa cărora nu aveau nici o şansă.

Dacă ceea ce văd cu ochii mei e adevărat, dacă nu mă înşală bunul-simţ şi simţurile, suntem înconjuraţi, şi nu mai e nici o barieră în calea răului: lăcomia, deşănţarea, metodele mafiote de intimidare au triumfat, iar România va merge din lac în puţ. Din comunismul sovietic al anilor ‘50 spre neocomunismul capitalist de tip Moldova, Rusia şi Belarus. Poate suntem deja acolo – şi ne mai lipseşte o singură mişcare decisivă, un ultim impuls, pe care îl vom primi duminică.

Pentru oştenii din Gondor, şansa a venit pe neaşteptate de la o creatură insignifiantă – în ochii răului – care i-a dat acestuia, printr-un singur gest, lovitura de graţie.

Nu ştiu dacă vom avea această şansă duminică – şi nici nu ştiu dacă o merităm. Dar ştiu că, înainte de a ne hotărî soarta, merită să ne mai uităm odată la aceste fotografii, care fac cât 1000 de cuvinte. Iar dacă nu ni se pare nimic în neregulă cu ele, ei bine, atunci vom avea exact soarta pe care o merităm.