Viaţa amară a Mioriţei, copila de 16 ani condamnată la tristeţe, după ce familia i-a fost scoasă în stradă dintr-o casă naţionalizată

La 16 ani, Mioriţa Enache locuieşte de trei luni într-un cort de pe strada Vulturilor din Bucureşti. Trei luni în care a nins, a plouat, iar soarele a lipsit o lună de pe cer. „Avem prea multe pe cap, pe bune”, spune Mioriţa în timp ce trece încă o dată compulsiv cu mâna prin păr. Podoaba neagră îi ajunge până aproape de fundul încorsetat bine într-o pereche de blugi la modă şi e atât de strălucitoare, încât pare că lasă în urmă dâre de keratină.

Fata de 16 ani înaintează încet pe stradă, cu paşi butucănoşi şi nonşalanţi, aşa cum te mişti uneori prin casă, când nu te vede nimeni. Îşi ţine încleştat pumnul stâng şi îl slăbeşte doar din când în când, ca să lase degetele de la dreapta să apuce câte o sămânţă de floarea soarelui, neagră şi lucioasă. O pocneşte între dinţi, apoi scuipă coaja pe trotuar, în faţa a ceea ce, cu o lună în urmă, era casa ei.

Mioriţa Enache face parte dintre cele 65 de persoane care au fost evacuate, pe 15 septembrie, din fosta clădire naţionalizată de pe strada Vulturilor numărul 50, din Bucureşti.Tot ea e şi unul dintre zecile de mii de oameni scoşi, din 1995 încoace, din casele ce fuseseră confiscate în timpul regimului comunist şi erau, după Revoluţie, revendicate de proprietari. „La fel cum nu există statistici precise, nu există nici reglementări univoce pentru situaţia chiriaşilor în cadrul legii care prevede reîmproprietărirea. În fapt, unii „evacuaţi“ primesc locuinţe la schimb, unii – nu“, spune Ionuţ Sîrbu de la organizaţia neguvernamentală Romani CRISS. „Orice ar fi, ar trebui să ne dea casă. Nu e corect, la alţii le-a dat. E şi normal“, concluzionează Mioriţa.

În luna octombrie, Vulturilor s-a transformat în loc de campare. De-o parte şi de alta a străzii, sunt agăţate două şiruri de corturi, majoritatea de munte, de două-trei persoane. O familie şi-a improvizat un umbrar în care poţi sta şi în picioare. Faţada clădirii din care au fost evacuaţi are tencuiala jupuită şi pare a fi într-o stare avansată de degradare. Oamenii au arborat pancartele aduse de ONG-uri: „Strada nu e acasă“, „Jos mafia imobiliară“, „Nu despărţiţi familiile“, „Dreptate sectorul 3, locuinţe pentru toţi“.

Mioriţa s-a obişnuit cu priveliştea asta. Au trecut deja patru săptămâni. În spatele gardului în dreptul căruia s-a oprit, era casa ei. Gardul e înalt, trebuie să te urci pe un scaun ca să vezi dincolo de el. „Acolo în fund, pe stânga.“ Dar acolo nu mai e decât o ruină. „Au apucat să demoleze ceva, atunci la început.“ Doar băieţii de la firma de pază contractată de primărie se mai plimbă printre moloz şi gunoi.

Cea mai lungă noapte de pe Vulturilor

Pe 15 septembrie, la 9 dimineaţa, toată lumea era trează pe Vulturilor. Ştiau, fuseseră anunţaţi cu o săptămână înainte că trebuie să se mute şi terminaseră de împachetat bagajele când au venit mascaţii. Deşi era prima zi de şcoală, Mioriţa nu s-a dus la Liceul Tehnologic „Elie Radu“, unde e elevă în clasa a zecea. A stat cu ai ei, să vadă cum îi scot din casă. „A ieşit cu tărăboi mare în ziua aia, a venit toate televiziunile, a fost scandal“, spune Jana, mama Mioriţei, din fotoliul ei trântit în mijlocul trotuarului. „Noroc cu oiengeurile, ne-a adus corturi, haine, saltele, mâncare, de toate. A fost bine, mai ales că a doua zi a venit, iar Poliţia şi ne-a luat toate boarfele şi le-a aruncat, a zis că facem ţigăneală“.

Părinţii Mioriţei s-au mutat aici în '97, când ea avea un an. Din 2002 până în 2007, au plătit o chirie modică vechiului proprietar: „Aveam contracte la ICRAL, plăteam bani. Dar după ce a vândut proprietarul la firma asta, n-a mai venit nimeni să ne ceară chirie“, explică Jana. Deşi ştiau dintotdeauna că, într-o zi, ar putea fi scoşi din casă, nu şi-au imaginat niciodată că acest lucru chiar se va întâmpla. „Nici acum nu-mi vine să cred că ne-au dat afară“, spune Mioriţa în timp ce strâmbă din buze.

Prima noapte afară a fost cea mai lungă, îşi aminteşte fata. Se întunecase deja de câteva ore, era vreo 11 seara când a tras fermoarul de la cort, împreună cu mama ei, ca să se culce. Pe stradă încă era agitaţie. S-au întins pe salteaua gonflabilă şi atunci Gărgă, cum o alintă familia, a început să plângă, iar Jana i-a spus să doarmă şi să lase prostiile. Fata nu-şi putea scoate din minte imaginea cu ele dormind pe trotuar.

Foiala însă nu a durat mult, pentru că la ora 2 s-a dat trezirea: era rândul tatălui şi al fratelui Mioriţei să doarmă, pentru că ei se trezeau devreme să meargă la muncă, amândoi – muncitori cu ziua. Femeile au ieşit din cort şi s-au alăturat celorlalţi „evacuaţi“ care nu aveau somn. Pe Vulturilor se făcuse focul.

„Dacă moare şi tata“

Din capătul străzii se apropie Jana cu o plasă albă în mână. „Vine mâncarea“, spune Mioriţa şi îşi bagă repede pumnul de seminţe în buzunarul de la spate. Pe măsuţa acoperită cu muşama din faţa cortului se face dintr-odată loc şi apar o sticlă de doi litri de cola, o franzelă şi un pachet de hârtie din care răsar câteva felii de grăsime pe post de şuncă. Mioriţa şi mamaia iau primele, apoi mama, iar la sfârşit – Florin, tatăl.

Florin nu mai poate să vorbească de vreo doi ani, de când a fost operat de cancer: „Are buton d-ăla în gât, i-au scos corzile vocale“, spune cu voce joasă un vecin. Tatăl Mioriţei zâmbeşte cald şi împreunează mâinile mereu când vrea să mulţumească. Familia se bazează pe pensia lui de handicap, de 235 de lei.

Deşi omul pare în putere, Mioriţa crede că e foarte bolnav şi îi e teamă că ar putea să moară, la fel cum a murit acum cinci luni şi mătuşa ei. „De când a murit Naşa (n.r. – mătuşa), şi mama s-a îmbolnăvit, ea nu era aşa de slabă, era normală. Nici la mama, nici la tata nu e bine să stea aici în frig. Măcar să nu vină zăpada.“

Părul e sfânt, cum ar veni

Prin august, Mioriţa era în curte şi se spăla pe cap. Nu aveau baie, aşa că toată familia se spăla în două ligheane: unul la comun, al doilea doar al lui Gărgă, ligheanul pentru păr. Mioriţa îşi spală părul în fiecare săptămână, sâmbătă sau duminică. Şamponează o dată, clăteşte, mai şamponează o dată, clăteşte din nou, dă cu balsam, aşteaptă puţin şi clăteşte din nou. Cu o oală de apă se descurcă. „Alte fete spălau părul unde se spălau şi părinţii, mie nu-mi place aşa, aveam ligheanul meu separat, că părul e sfânt, cum ar veni.“ După Mioriţa, cel mai important lucru la o femeie e să fie îngrijită.

Acum se spală pe cap pe la rude, la bunica sau la sora ei, unde apucă. Au fost nopţi în care a şi dormit la ele, când a fost foarte frig sau nu mai putea de oboseală. „Ei zic că ne primesc, dar eu ştiu că se plictisesc să tot mergem acolo să facem baie sau să dormim. N-au nici ei loc, o cameră, atât. N-avem unde să mergem.“

BAC-ul şi carnetul

Pe Facebook, Mioriţa priveşte spre obiectiv în toate pozele şi îşi ţine buzele ţuguiate. De curând a fost tag-uită în câteva fotografii, făcute în bancă, la şcoală, cu două colege, iar în descriere scrie: „Siii noaptee bunaaa vaaa pooopa bonytaa,miorita si miky!! «colegele mele frumii»“. „Nu-mi place“, spune fâstâcită despre profilul ei de Facebook. „Trebuie să schimb poza, să fie mai simplă.“

Cel mai mult, Mioriţa îşi doreşte să ia Bacalaureatul. Ar fi prima din familia ei: sora ei a abandonat şcoala ca să se mărite, iar fratele a terminat doar zece clase. Celelalte două lucruri pe lista dorinţelor sunt să ia carnetul de conducere şi să fie ceva în viaţă. „Când eram mică, îmi doream să fiu fotomodel, acuma nu mai ştiu...“ Îi place mult de Antonia şi îi plac dansurile orientale: „Dansam mult înainte, prin casă, cu prietenele mele, dar acum de când sunt supărată, nu mai dansez.“

Momentan e frig şi nu prea este loc de visuri. Realitatea Mioriţei sunt corturile de pe Vulturilor, la care se întoarce greu după ore. „Mie îmi place să stau la şcoală, că mai uit şi eu de probleme.“

***

Pe 25 octombrie, a dat prima zăpadă în Bucureşti. Pe strada Vulturilor, corturile n-au fost smulse de viscol printr-o minune. În umbrar, miroase puternic a benzină, de la cazanul în care oamenii au făcut focul. Toţi stau în jurul lui să se încălzească. Cizmele le sunt ude până la glezne şi doar ochii li se văd din înfofoleală. 

Florin lipseşte, e la cort, dă zăpada la o parte. Din mijlocul străzii îl urmăreşte în tăcere Mioriţa, tot mutându-se de pe un picior pe altul. Poartă aceiaşi teneşi cu strasuri pe care îi purta şi când erau 20 de grade afară. Florin se întoarce spre mine şi încearcă să îmi spună ceva. După ce îl pun să repete, înţeleg, mai mult citindu-i pe buze: „Amărăciune, domnişoară, amărăciune.“

Pe 12 decembrie, a apărut soarele în Bucureşti după o lună de ploi, lapoviţă şi vreme rea. Soţii Enache încă locuiesc într-unul dintre cele opt corturi care mai sunt pe strada Vulturilor. Mioriţa şi fratele ei stau la bunica lor, pentru că nu mai pot îndura umezeala şi frigul de afara. Părinţii lor au depus o cerere la Primăria Generală a Capitalei pentru a primi o locuinţă socială. Aşteaptă o veste bună şi aşteaptă Crăciunul în acelaşi cort în care trăiesc de pe 15 septembrie.