Revoluţia pe înţelesul copiilor

0
0
Publicat:
Ultima actualizare:

Aveam aproape cinci ani şi locuiam în Severin. N-am ajuns să fiu şoim al patriei, nici pionier, dar am apucat să văd lucruri şi să le ţin minte.

Îmi amintesc discursul lui Ceauşescu şi felul în care dădea din mână, îmi amintesc frigul din sufragerie şi pardesiul verde cu care mă îmbrăcase maică-mea ca să nu îngheţ în faţa televizorului. Îmi amintesc emoţia alor mei în acele zile, tradusă pentru mine în faptul că aveam voie să fac tot felul de lucruri, de exemplu să stau trează până târziu.

Îmi amintesc vorbitul în şoaptă, vorbitul cu glas tare şi îmi amintesc salamul plin de bule albe de grăsime. Îmi amintesc televizorul alb-negru, cocoţat pe un dulap, la care ne zgâiam toţi, cu gâturile gata să ni le rupem. Îmi amintesc grisinele vechi pe care bunicu-miu mi le aducea în dar de la Pâine. Îmi amintesc pâinea. Era tare, umezeam cu apă o felie şi apoi mi se părea cel mai gustos desert.

Într-o seară, a fost o asemenea agitaţie încât m-am băgat sub masă. Vedeam ciucurii lungi ai feţei de masă şi picioarele alor mei. Bunică-mea stătea pe marginea patului, maică-mea se învârtea prin cameră, îi vedeam paşii în lung şi-n lat, îi vedeam palmele neliniştite. Apoi, uşa de la intrare se deschidea: tata ajunsese acasă. „S-a strâns multă lume în centrul. Şi e o femeie la colţ, la Decebal, care plânge, spune că i-au omorât copilul“. „I-au omorât copilul?“. „Da. I-au omorât copilul la Intercontinental“ . Vedeam apoi picioarele mamei şi ale tatălui meu oprindu-se unele în faţa celorlalte, rămânând foarte apropiate pentru câteva secunde, în tăcere. (Acel cuvânt, „Intercontinental“, s-a ascuns în mintea mea de copil şi a ieşit afară numai peste vreo 20 de ani, într-o după-amiază de septembrie în care treceam lipsită de griji pe lângă Hotelul Intercontinental din Bucureşti).

În aceeaşi seară, maică-mea m-a scos de sub masă şi m-a ţinut lângă ea obsedant de grijulie, iar în zilele următoare, unele înceţoşate, altele cât se poate de clare, nu am avut voie să ies nici măcar în curte. Venea Crăciunul. Lumea se temea că ne vor ataca arabii, că vor veni peste noi cu avioanele de luptă, aşa că puteam cel mult să stau la geam, urmărindu-i pe ai mei cum cioplesc bradul şi cum îl pregătesc. Din când în când, mă holbam la cerul de sticlă uscată al iernii, dar nu zăream vreo ameninţare. Apoi, a sunat bunica de la Craiova. Se temea că apa de la robinet ar fi fost otrăvită. Se simţea rău (câteva ore mai târziu, zvonul cu apa otrăvită se infirmase, cel cu arabii încă rezistase o bună perioadă de timp).

În câteva săptămâni, lucrurile s-au schimbat. Nu ştiu exact cât timp a trecut, dar îmi amintesc că am mers cu mama într-un magazin numit „consignaţie“, aflat pe Strada Mare, unde am văzut un perete întreg plin cu pantofi de lac, cu toc cui, în toate culorile. Ziua aia a fost, cred, una dintre cele mai grozave din viaţa mea. Nu mai văzusem atâtea culori de pantofi. Puteam atinge fizic, cu degetul, schimbarea din vieţile noastre. Stăteam lipită de maică-mea, îi ajungeam până la cot. Cineva câştigase pentru noi o lume nouă, enormă, frumos colorată. Ne oprisem în pragul acelei lumi, uitându-ne, mirosind, ascultând, pregătindu-ne să intrăm. Eram întregi şi fericiţi atunci. Maică-mea nu şi-a cumpărat nimic. Doar am stat acolo, de mână, şi ne-am uitat. Revoluţia era un perete plin cu pantofi în toate culorile. Era bine.

Opinii


Ultimele știri
Cele mai citite