Vremea tramvaiului

0
0
Publicat:
Ultima actualizare:

Când văd tramvaiul 36 trecând din sens opus mă ia spaima, zice o femeie cu fusta în carouri vernil şi pantofi cu bot de raţă. Tramvaiul 36 trecând în sens opus înseamnă că mai avem de stat încă vreo 15-20 de minute până ajunge la capăt de linie şi întoarce spre noi. Asta dacă nu cumva este deja unul pregătit la capăt de linie, ceea ce nu se întâmplă niciodată.

O altă femeie se apropie şi şopteşte: nu ai aplicaţia? Ce aplicaţie? Aia care îţi permite să vezi la ce oră vine tramvaiul. Pe telefon. Să ne spui şi nouă cât mai avem de aşteptat. Doamnă, dar nu e nicio aplicaţie. Ba e, insistă femeia, e o chestie pe telefon acolo, în internet, şi dacă intri acolo afli exact la cât vine tramvaiul. Încerc să-i explic că habar n-am, însă femeia nu mă slăbeşte. Există o aplicaţie, dar nu ştiu eu să o găsesc. Poate că are dreptate. Îmi notez în cap să întreb la lucru dacă ştie cineva cum se numeşte aplicaţia. Încerc apoi să caut o scăpare pe fâşia îngustă de asfalt din mijlocul străzii, acolo unde stăm cu toţii în aşteptarea tramvaiului.

Suntem vreo şapte femei şi un bărbat, unul cu burta cât China. Altcineva povesteşte despre un bătrân foarte talentat. Talentat să-şi rupă oasele. Mereu cade şi îşi rupe câte o mână, câte un picior. Cel mai talentat. Şi ceilalţi n-au altceva de făcut decât să aibă grijă de el, de parcă ar fi un copil, aşa zice o altă femeie. Poate îşi rupe oasele intenţionat, ca să aibă cineva grijă de el, zice o altă femeie. Cum adică? Aşa, bine, se simte singur. Ia să-i puneţi nişte camere din alea de luat vederi, să îl urmăriţi dacă îşi rupe oasele din greşeală sau intenţionat. Poate doar vrea să veniţi mai des pe la el. Poate e doar împiedicat.

Ca să mai treacă timpul, dar şi ca să ne încălzim, suntem în continuă mişcare pe fâşia din mijlocul şoselei. O altă femeie îşi aminteşte cum, după ce i-a murit mama, soţul a pus-o să smulgă buruienile din grădină şi ea a smuls frunzele de morcov. Eu nu sunt făcută să smulg buruienile, zice. Ştii ce bine stau pe scaun, în grădină, cu berica în mână, cu ţigara aprinsă, cu telefonul pe Facebook, pe marginea straturilor... Dar soţul face de toate? Ooo, da, soţul meu face de toate. Până vine tramvaiul, enumerăm lucrurile pe care ştie să le facă soţul ei. E frumos, dar e greu la ţară. Un paradis. Un paradis, se confirmă.

E cam nor. Vreme de ploaie. Oare vine? A zis ceva? Nu a zis nimic. Bărbatul burtos se introduce în conversaţie: nu plouă, aşa e dimineaţa devreme, pare că e înnorat. Greşeală! Femeile i-au sesizat tonul. Cum adică aşa e dimineaţa? Dumneavoastră credeţi că noi nu ştim cum e dimineaţa? Ce, vreţi să spuneţi că mereu dimineaţa e aşa de nor? Da, soarele iese de după blocul ăla şi încă n-a ieşit. Plus că e şi puţin ceaţă. Domnule, dumneata eşti afectat! Este nor şi o să vină ploaia! Mă doare piciorul, deci e semn clar! Am avut piciorul rupt la 36 de ani. Mă duceam să-l trezesc pe bărbatu-miu, să se ducă în piaţă să cumpere flori pentru învăţătoarea fetei, că a doua zi era 15 septembrie. Am alunecat pe o frunză, am căzut şi mi-am rupt piciorul. De atunci simt fiecare ploaie. În os o simt. Şi flori aţi mai dus a doua zi? Ce flori, domne? Nouă ne mai ardea de flori?

Lucrurile par a se apropia de un final: în depărtări se zăreşte silueta unui tramvai. Pentru câteva clipe, toţi prindem din zbor speranţa, ca şi cum am vedea cu ochii noştri mântuirea, dar în alte câteva secunde înţelegem că nu e 36, ci 14. Aproape ne vine să lovim cu picioarele în el când opreşte în staţie. E cam frig şi am îngheţat acolo, în mijlocul bulevardului. Uşile tramvaiului 14 se deschid şi nimeni nu coboară. Dar, spre mirarea noastră, urcă bărbatul burtos. Îl privim cu ură, iar el, din uşă, ne face cu ochiul. Oare avem ce ne trebuie ca să rezistăm în continuare?

Femeia cu aplicaţia îşi face iar loc spre mine şi mă apucă disperarea. Mă întreabă din nou dacă nu pot să mă uit în telefon şi să le spun când vine tramvaiul. Nu mai am unde să mă duc, sunt pe marginea fâşiei din mijlocul bulevardului, un pas mai încolo ar însemna să ajung printre maşinile care trec pe lângă noi în viteză. Femeia m-a încolţit, iar eu nu ştiu care e aplicaţia. Nu o găsesc. Şi atunci mă uit în telefon şi îi spun că da, are dreptate, există o aplicaţie. Şi ce spune? Spune că vine, vine acum. Mă rog să am dreptate. Şi ne uităm cu lacrimi, în depărtări. Şi vine. Chiar vine.

Citiţi AICI toate editorialele semnate de Lavinia Bălulescu

Pe Lavinia Bălulescu o găsiţi şi pe Ferma de gânduri.

Opinii


Ultimele știri
Cele mai citite