1 februarie 1852 - ziua de naştere a marelui I.L. Caragiale

Astăzi doresc să îl evoc pe monumentalul Ion Luca Caragiale, născut pe 1 februarie 1852. Autor de nuvele, momente, schiţe, dar mai presus de toate, dramaturg, I.L. Caragiale rămâne un reper fundamental în literatura română, mai actual ca niciodată.

Marele dramaturg, spre finalul carierei şi al vieţii a fost, se spune abordat de către Petre P. Carp, lider conservator, care l-a întrebat când se lasă de „mofturi”, aluzie la revista „Moftul român”, editată de Caragiale şi când mai scrie o piesă precum cele care l-au făcut celebru. I.L. Caragiale, în stilul său caracteristic, i-a replicat: „Coane Petrache, stai matale la guvernare 3-4 ani şi voi scrie şi eu o piesă în trei patru acte”!

Marele dramaturg a înţeles, ca nimeni altul, mersul politicii româneşti, chiar dacă, înainte de exilul autoimpus la Berlin, a încercat să candideze, fără succes din partea partidului Conservator Democrat, condus de Take Ionescu. Politicienii „amendaţi” de către „Nenea Iancu” erau liberalii, prin excelenţă, adversarii săi de idei, fapt care i-a minat drumul către premii şi recunoaşterea oficială, deoarece era anatemizat pentru că, tocmai el, „grecul” se găsise să critice „românii de viţă”.

Nu voi insista aici cu prezentarea operei maestrului Caragiale. Am să aduc în discuţie faptul că la 1 februarie 1880, deci, la o aniversare a zilei sale de naştere (împlinea 28 de ani), Caragiale publica în „Convorbiri literare”, farsa într-un act „Conu Leonida faţă cu reacţiunea”.

Este prea cunoscută această capodoperă pentru a o rezuma aici. Totuşi, după ce s-a petrecut în politica românească în seara de 31 ianuarie 2017, consider că dacă mai trăia „Nenea Iancu”, ar mai fi scris una pe măsură, aşa cum îi replicase cândva lui conservatorului şi junimistului Petre P. Carp.

L-am văzut pe Ministrul Justiţiei, Florin Iordache, la ceas de seară, când încerca, asemeni conului Leonida să le explice jurnaliştilor, pe post de consoarta „coana Efimiţa” că afară este „reacţiune”, că justiţia este „treaba statului, domnule, el ce grije are? pentru ce-l avem pe el? e datoria lui să-ngrijească...” şi că ei pot trece de la „fandacsie”, la „ipohondrie”: „Omul, bunioară, de par egzamplu, dintr-un nu-ştiu-ce ori ceva, cum e nevricos, de curiozitate, intră la o idee; a intrat la o idee? fandacsia e gata; ei! şi după aia, din fandacsie cade în ipohondrie”.

Guvernul, practic a dat „legea de murături”, adică i-a iertat dintr-o trăsătură de condei pe cei vinovaţi de prejudicii mai mici de 200 000 lei, bani care practic nu-i vor mai restitui niciodată: „Adicătele că nimini să nu mai aibă drept să-şi plătească datoriile”. Este drept, că la această lege, cei vizaţi de anchetă nu puteau să zică decât ce spunea uimită coana Efimiţa:

„Maică Precistă, Doamne! apoi dacă-i aşa, de ce nu se face mai curând republică, soro?”

Ministrul Iordache reuşea să pareze întrebările presei aşa cum făcea conu Leonida cu Efimiţa, numai că presa şi poporul nu au aderat la condiţia de consoartă neştiutoare şi nu l-au gratulat cu expresia „Ei, bobocule, apăi cum le ştii dumneata toate, mai rar cineva!”

Din păcate Florin Iordache a avut aceeaşi atitudine că „auz: da' nu e, nu se poate să fie revuluţie... Câtă vreme sunt ai noştri la putere, cine să stea să facă revuluţie?” şi „da' nu-ţi spusei că nu-i voie de la poliţie să dai focuri în oraş?”, că nimeni nu trebuie să se amestece în treaba guvernului. A ignorat faptul că imediat după ce şi-a terminat rolul de „conu Leonida”, în ţară se adunaseră zeci de mii de oameni furioşi că guvernul a promovat pe ascuns şi fără aviz de la CSM, fără să pună pe ordinea de zi, ordonanţa de modificare a unor articole din Codul Penal, prin care mulţi corupţi vor scăpa de dosarele deschise pe numele lor.

Practic, conu Leonida a găsit aceeaşi soluţie precum ministrul Iordache. Fericirea guvernării este să ai sprijinul penalilor albiţi. Ca un inegalabil maestru, I.L. Caragiale a inventat, pentru a explica ce au făcut guvernanţii pe 31 ianuarie 2017, schema Papei (celibatar prin excelenţă, deci care nu putea avea copii), care şi-l face fin pe „Galibardi”: „Mă nene, ăsta nu-i glumă; cu ăsta, cum văz eu, nu merge ca de, cu fitecine; ia mai bine să mă iau eu cu politică pe lângă el, să mi-l fac cumătru. Şi de colea până colea, tura vura, c-o fi tunsă, c-o fi rasă, l-a pus pe Galibardi de i-a botezat un copil”.

Se pare, că oricât timp ar trece, în politica românească, ”Nenea Iancu” are mereu dreptate!