„Întoarcerea fiului risipitor”

Eliberarea din închisoare a lui Adrian Năstase aduce aminte de cunoscuta parabolă biblică. PSD îşi îmbrăţişează la sânul părintesc odrasla risipitoare şi rătăcitoare. Îi rezervă aşternutul politic până la totala, imaculata curăţenie. Sunt asemănări dar şi deosebiri.

Nu i-a cerut tatălui jumătatea de avere. O avea la dispoziţie întreagă de pe poziţia de prim gospodar al ţării aşa că şi-a luat ce şi cât a vrut, ba deosebit de darnic i-a incitat şi pe colaboratori, patronând cea mai înfloritoare perioadă a corupţiei, hoţiei, fărădelegii. Risipa şi chefurile s-au ţinut lanţ dar spre deosebire de  confratele său biblic, le-a canalizat la teşchereaua proprie încât iată, când sosi sorocul să plătească 750.000 Euro nu fu nevoit să recurgă la mila tatălui; acumularea la desagă ar face faţă unor încercări incomparabile. Aşa că ce ţi-e colea câteva luni de puşcărie comparativ cu liniştea şi plăcerea unei întregi vieţi?

Nici primirea nu fu aceeaşi. Tatăl biblic îşi îmbrăţişă fiul pios, tainic, cu lacrimi în ochi, încredinţat că fiul revine la cele creştineşti.

Dimpotrivă, întâmpinarea lui Năstase a luat alura unei sărbători naţionale: PSD şi nenumăraţii săi fani se lansară într-un adevărat spectacol al bucuriei, al regăsirii; televiziunile, alte mijloace de informare şi comunicare se făcură luntre şi punte spre a reda (interesate şi de rating) de la ieşirea pe porţile puşcăriei până departe spre spital sau spre casă întregul cortegiu triumfalist al celui mai faimos (nu numai corupt) eliberat al ţării.

O adevărată beţie a admiraţiei şi încântării cuprinse multe spirite înfierbântate în aplauze, osanale, prelungite până în târziul nopţii. Unii au spus-o pe şleau, mulţi alţii ne-au înghiontit pe sub masă să condamnăm nu faptele unui infractor notoriu, pe dovezi şi pe lege, ci nemernicia unor judecători care au avut cutezanţa să se atingă de augusta personalitate. Cu un avertisment de temut: vedeţi ce faceţi, cum vă comportaţi cu celelalte procese.

Dar, să sperăm, va veni ziua (aceasta încă NU ESTE) când generaţiile urmaşe vor realiza cu îndurerată ruşine să-şi fi văzut, nu fiii ci părinţii, risipitori şi prădători ai gospodăriei strămoşeşti, în aplauzele deopotrivă ale politicienilor postdecembrişti ca şi a credincioşilor lor enoriaşi.

Vor fi uimiţi să afle cum, în ceva mai bine de două decenii, o ţară bogată a fost adusă în sapă de lemn cu concursul neprecupeţit al celor de teapa proaspătului nostru rătăcit.

Şi nu acesta ar fi cel mai mare  rău. Cât s-a furat, cât s-a delapidat, cât s-a prăpădit, cât s-a înstrăinat, încă a mai rămas, încât românul n-ar muri de foame dacă şi-ar regăsi cadenţa gospodărească. Mult mai grav este că eliberatul nostru, învăţăceii lui ca şi epigonii au alterat şi afectează în continuare devastator sănătatea morală a unui întreg popor. Aşa spre exemplu vor afla că la Salonul de Carte de la Paris unde România este invitat de onoare vom fi reprezentaţi nu de crema scriitoricească şi culturală ci de plagiatorul de rangul întâi al ţării. Ca tacâmul să fie complet ar fi indicat să-l ia cu sine şi pe proaspăt recuperatul fiu rătăcitor pentru a convinge pe viu asupra acurateţei comportamentale, ideologice şi creative (oficiale) de la noi. Au cu ce se mândri. Degradarea spirituală şi morală, adevărat catehism al politicii iliesciene şi-a atins cu peste măsură ţinta: aceea de a fi lăsaţi în pace orice ar face, de a fi crezuţi oricât ar minţi.

Aşadar, cu ce se vor alege românii din pilda Năstase? Cu lecţia ce poate deveni învăţătură că un om, oricât ar fi de cultivat şi instruit, oricâtă faimă ar aduna în jurul său, poate face mai mult rău decât bine când îşi pune talentele şi priceperea în slujba diavolului în loc să le slujească lui Dumnezeu. Că decât să ajungă puterea unui stat, a unui popor pe mâna versaţilor, a lipsiţilor de scrupule, mai bine încredinţată modestiei, cumpătării fundate pe autentică iubire şi dragoste de neam şi ţară.