Între frică, minciună şi adevăr în Republica de la Caracal

Într-un stat al fricii, ca Republica de la Caracal, cu instituţii pe butuci dominate de minciuni, în cine să ne încredem? Cum se poate extrage adevărul din noianul de manipulări însoţind tragedia Alexandrei şi a ţării?

Ce ştie DIICOT de dispariţia Luizei şi a Alexandrei şi de asasinarea lor prezumtivă, admisă de către Gheorge Dincă? Dar de presupuşii lui complici? „Nimic“, afirmă pe drept Ioana Ene Dogioiu, de la ziare.com, analizând aiuritoarele declaraţii ale şefilor acestei structuri decapitate de regimul Dragnea-Dăncilă şi plasate sub o conducere care numai competentă nu se arată a fi.

Luni de zile, DIICOT ar fi trebuit să ancheteze dispariţia Luizei, având la dosar fotografia automobilului taximetristului ilegal Dincă. Şi cu toate astea, făptaşul n-a avut probleme să-şi răpească noua victimă, de 15 ani. Prins într-un târziu de o poliţie lipsită de elementar bun simţ, care nu cunoaşte nici legile, nici sensul cuvântului „flagrant“, dar suflă şi-n iaurt dacă e vorba să combată o crimă şi să salveze o viaţă, Dincă a recunoscut asasinarea fetelor.

Avem oare dreptul să aflăm cum de-a fost posibil ca făptaşul să reuşească s-o facă lată, ucigând deşi se afla sub lupa procurorilor DIICOT? Dar a omorât-o el, cu adevărat, pe Alexandra, de vreme ce trupul ei nu s-a găsit? Şi dacă n-a asasinat-o, unde e? Dar corpul Luizei? Şi cât de concludente sunt analizele ADN de la faţa locului? Nu e improbabil şi, de bunăseamă, o probă de incompetenţă crasă a autorităţilor, dacă anchetatorilor le ia interminabil de mult ca să confirme ori să excludă varianta incinerării, după dezmembrare, a uneia din victime? Apoi cine-i Alexandru Cumpănaşu?

Luni de zile, DIICOT ar fi trebuit să ancheteze dispariţia Luizei, având la dosar fotografia automobilului taximetristului ilegal Dincă. Şi cu toate astea, făptaşul n-a avut probleme să-şi răpească noua victimă, de 15 ani.

Ce legături întreţine şeful unui ONG şi unchiul Alexandrei, cea, dixit Dincă, prezumtiv „incinerată“, cu reprezentanţii regimului pesedist, de pe urma căruia a profitat din plin, ca beneficiar de fonduri publice de la Ministerul de Interne şi de la Ministerul Culturii? În fine, care e conexiunea dintre junioara Dincă, amantul ei italian şi, în genere, familia Dincă, cu dispariţia şi eventuala moarte a Alexandrei? Există o astfel de conexiune? Cât de relevantă este pentru tragedia fetei răpite?

Cât de relevante sunt senzaţionalistele relatări grefate pe tragedia Alexandrei, cu care varii publicaţii generează abundenţă de clicuri şi storc o rentabilă publicitate? De pildă cele care abordează traficul de minore în Italia, ori prostituţia întreţinând, la 90 de kilometri de Caracal, în insula Belina, cea trecută de Dragnea în limitele judeţului Teleorman, orgiile mai-marilor cleptocraticului regim PSDist?

Întrebări peste întrebări, la care întârzie fatal răspunsurile concludente. Fatale s-au dovedit şi contradicţiile dintre declaraţiile date după tragedie de dregători de la STS, poliţie, procuratură şi guvern. Fatale, din mai multe motive. Mai întâi pentru că intensifică neîncrederea în instituţii şi exponenţii lor. Iar apoi, pentru că, în atmosfera de incertitudine şi mefienţă creată de aceste inadecvări, smintiri, contradicţii şi minciuni pro domo, articulate între altele întru salvarea scaunelor de care s-au lipit parcă pe veci părţile dorsale ale unor politruci, pulsează şi proliferează teoriile conspiraţiei. Precum şi invariabila manipulare care are loc prin ele.

Nu e, deci, de colo, că, de o săptămână, românii s-au trezit plasaţi sub un toxic şi ucigaş tir de baraj de speculaţii şi de ştiri contradictorii, false, trunchiate ori manipulate. Expuşi celor mai diverse tentative de prostire, fie prin purtători de cuvânt inepţi şi ignoranţi, ori timoraţi ei înşişi, demişi apoi în ritm alert, ori plecând, înfricoşaţi de atmosferă, de bunăvoie, fie prin televiziuni, ziare, site-uri şi reţele de socializare, prea puţini îşi pot face o imagine clară a celor petrecute la Bold, în Caracal.

Informarea directă, de la surse, evaluarea lor şi a contextului informaţiilor existente, în lumina experienţei, precum şi gândirea logică sunt unicele instrumente şi metode necesare decelării adevărului imersat într-un ocean de minciuni. Şid e manipulări. Dar cum să fie posibilă această informare, dacă până şi ascultarea edificatoarei convorbiri a îngrozitei Alexandra cu nişte siniştri bădărani, incompetenţi, în uniformă, de la 112, e calificată drept „imorală“, decretată ca „ilegală“ şi expusă oprobriului ca mostră de „ecouterism“ sau (filologic absurdă) de „voaiorism“?

Nu e de colo, că, de o săptămână, românii s-au trezit plasaţi sub un toxic şi ucigaş tir de baraj de speculaţii şi de ştiri contradictorii, false, trunchiate ori manipulate.

Da, există şi perversiunea celor care profită de pe urma tragediei de la Caracal, instrumentalizând-o în diverse scopuri. Dar nu primează oare interesul public,  când naţiunea se confruntă cu statul ei eşuat? Nu trebuie sensibilizaţi părinţii şi tutorii unor tineri care se expun celor mai teribile pericole când fac un autostop? Şi nu rezultă clar din analiza convorbirii că înspăimântata Alexandra a fost în mod cert răpită şi că, aşa cum estima un specialist occidental, îi era frică, la telefon, că nu e crezută?

Această frică, semnificativă ca spaima reprezentanţilor autorităţii, nu se poate constata din stenograme. Reiese doar din ascultarea convorbirilor. Nu mai puţin semnificativ e că minciunile, parţial involuntare, rostite de teamă, precum şi manipulările politice intenţionate, menite de pildă să-l discrediteze pe preşedintele Iohannis, slujesc mistificării şi escamotării celor mai crunte adevăruri scoase la iveală de tragedia de la Caracal. De a cărei răspundere PSD nu se poate deroba.

În chestiune, înainte de orice, e eşecul instituţional al statului român, girat de acest partid. Slujitorii lui sunt atât de intimidaţi şi condiţionaţi de cleptocraţie, după trei ani de dezincriminante modificări ale legilor justiţiei şi codurilor penale, încât magistraţii şi poliţiştii Republicii de la Caracal se tem mai mult să deranjeze un criminal, decât să asiste pasiv la săvârşirea unor crime.

Jucătorii ar face bine să nu piardă mingea din vedere, în timpul jocului. Noi suntem jucătorii. Iar mingea în discuţie e eşecul moral al unei societăţi parţial violente, premoderne, din care un segment îşi abandonează copiii şi manifestă nepăsare faţă de violurile din familii, ori faţă de traficul cu minori, în special dacă victimele sunt progeniturile altora. Iar poarta pe care o găureşte e a societăţii, în care sărăcia extinsă, frica atotprezentă şi educaţia precară, fragilizându-i pe martori, precum şi pedepsele vădit prea laxe, încurajează crima şi îngreunează elucidarea ei, blocând impulsul de a coopera al făptaşilor. Nici inadecvarea galeriei nu trebuie iertată. Noi pierdem când presa, vulnerabilă, înghite vorace şi retransmite insistent, fără urme de probe, mancurtizări antidemocratice: de pildă gogoriţa propagandistică, antiamericană, a Realităţii TV şi a site-ului rusesc Sputnik, potrivit cărora adolescentele răpite ar fi fost victimele unui trafic în beneficiul militarilor americani de la Deveselu.

Petre Iancu - Deutsche Welle