Eveniment

articolul anterior articolul urmator

Alina Mungiu-Pippidi: Anticomunismul şi anticorupţia nu sunt caricaturi. Decât zilele astea

0
23 Feb 2020 11:11:46
România Curată
Caricaturile omoară ideile, nu le fac să evolueze.
Caricaturile omoară ideile, nu le fac să evolueze.

Preşedintele Klaus Iohannis a numit procurori şefi fără avizul CSM, dar de bună reputaţie: reputaţia că fac ce li se cere. Ideea de procedură transparentă de numire, despre care îi scriam scrisori deschise ministrului Toader acum doi ani, a căzut în şanţ şi acolo a rămas.

Pentru că, bineînţeles, cei care se agitau pentru justiţie acum un an sau doi se agitau doar pentru controlul ei, cum era evident de pe atunci, iar agitatorii din stradă nu erau ai justiţiei, ci ai partidelor de opoziţie – se vedea, de altfel, nu doar din lipsa biografiilor lor, ci din ignoranţa lor constituţională şi generală în materie de anticorupţie. Site-urile care aduceau lumea în stradă erau menite a aduce la putere pe cine a ajuns şi şi-au consumat, firesc, raţiunea de a fi: cei care erau pe bune printre ei descoperă uimiţi că nu mai au vînt în pînze cînd nu mai suflă influencerii din servicii secrete. Ca atare, nu are loc nicio chemare la protest, ce să mai vorbim de protest să apărăm vreo independenţă a vreunei justiţii, care oricum are grijă de ea însăşi: luîndu-şi sporuri din urmă sau ieşind la pensie, că nu mai e de trăit.

Secţia de anchetare a magistraţilor, cea atît de contestată, a contestat decizia luată în mai 2019 de instanţa supremă, care a retrimis pentru nulitatea rechizitoriului, la Secţia Militară a Parchetului General, dosarul Mineriadei, în care fostul preşedinte Ion Iliescu şi fostul director al SRI Virgil Măgureanu au fost trimişi în judecată în iunie 2017 pentru infracţiuni contra umanităţii. I-a luat ceva vreme, dar iată la ce e bună o asemenea secţie: să pună umărul la acţiunea sistemului, că asta a fost această acţiune fără şanse în instanţe, menită doar a face titluri în favoarea sistemului justiţiar-militar, acelaşi care a adăpostit vinovaţii pînă a devenit prea tîrziu să mai facă altceva decît valuri. În dosarul Revoluţiei, care va avea aceeaşi soartă, mor circa treizeci de oameni între termene (staţi liniştiţi, nici cine supravieţuieşte nu va vedea adevărul stabilit în justiţie, după ce nici nu s-au ostenit să facă examen balistic la cei nouă sute de oameni ucişi din Bucureşti). Mai adăugăm la asta diverse anecdote tragice: o tînără judecătoare, care are dreptul să interpreteze cum crede ea legea privitor la vinovaţi, dar nu are dreptul să scrie motivaţii cretine despre victime, că discreditează justiţia, a scris că Gheorghe Ursu nu a fost disident; sau faptul că istoricul oficial al comunismului a ajuns Lucian Boia, care nu numai că avea misiunea de împiedica istoricii din străinătate să ia legătura cu deţinuţii politici de aici, cum mărturiseşte Catherine Durandin, dar povesteşte singur, cu umor, în volumele multe şi scurte din propria viaţă, cum a ajuns un colaborator al regimului comunist: nu îi plăcea să ia lecţii de învăţămînt politic aşa că nu i-a rămas decît să se alăture celor care instruiau pe alţii, cu toate avantajele care decurgeau de aici: a putut fi profesor la Universitate şi să călătorească în străinătate în anii cei mai negri. Noroc că mulţii săi cititori nu îl citesc, doar îl pun pe raft, sau, dacă da, aştept volumul şi pagina urgent.

Desigur, e foarte tentant să faci o anecdotă generală din toate, să dai dreptate pe fond procuraturii militare, Revoluţia a fost farsă, şi tranziţia la fel, şi tot farsă e şi procesul menit a arăta că au fost farse, şi istoriile comunismului scrise de colaboratori, şi snobii anticomunişti care le editează, dar nu le citesc, şi firma de avocaţi securişti care înscrie partidul antisistem PLUS la tribunal, şi tot aşa. Anticorupţia a fost doar o luptă pentru controlul justiţiei, iar potolirea ei de azi arată că nu a existat niciodată, a fost doar Sistemul şi atît. Cu imbold occidental, că europenii trebuiau să arate ţărilor sceptice că fac ceva în ţările astea corupte ca să nu blocheze lărgirea Europei, americanii trebuie să-şi ajute firmele, dezavantajate de FCPA etc. Tentant, foarte tentant, destul să îl amintesc pe Horia Georgescu şi faptul că niciun raport european, unde era des lăudat, nu spune o vorbă de faptul că nu s-a investigat niciodată cum a ajuns primul şef la ANI (numit de sistem sau a cumpărat postul, cum zicea ruda lui), cum a încercat să-l oprească pe Iohannis, la instigarea SRI, să fie preşedinte, şi cum a fost arestat de-ndată ce Iohannis a ajuns preşedinte, ca pe urmă să fie achitat pentru inexistenţa faptei sau aşa ceva. Da, e ispititor să spunem că totul a fost o farsă!

Numai că ar fi fals.

Anticomunismul românesc a fost pe bune, deşi minoritar în societate, şi deşi nu avea cum cîştiga lupta pentru putere, că nu putea o fracţiune minimă din societate să blocheze accesul la putere al restului, cei care colaboraseră cu regimul, a realizat lucruri însemnate: democratizarea administraţiei şi a poliţiei, în mare parte din ţară, excepţie făcînd doar cele mai sărace sate, poate. O justiţie unde deja sub PSD judecătorii erau numiţi pe viaţă şi nu puteau fi daţi afară, şi care era deja independentă sub PSD, sau eu aş fi ajuns la închisoare. Transformarea a milioane de chiriaşi în proprietari, şi cota unică, cu rezultatul upgradării proletariatului în clasă mijlocie. Anticomunismul nu e caricatura pe care o arată agenţii provocatori de gen Ceauşescu (cel defect, nu cel răposat) folosiţi fără scrupule de liberali (membri ai Partidului Popular European!), ci o sumă de politici foarte serioase, care s-au împotmolit în corupţie. De asta nu avem cadastru nici azi şi companii de stat cu rezultate proaste şi salarii mari, care nici nu sunt bugetare, nu sunt vizate de nicio reducere: astea sunt rezultatele anticomunismului nostru neterminat, iar acolo trebuie să facem mai mult. Dar nu la tribunal: acolo a ajuns doar instrumentalizarea populistă a anticomunismului şi, cum am scris de cînd au demarat procesele astea, nu au şanse. E prea tîrziu şi pe fond fără consecinţe. Să ne concentrăm pe ce trebuie.

La fel, a se uita că în România poliţia sau vama trăiau doar din şpăgi şi că azi acest lucru nu mai e norma, ci excepţia, că funcţionarii la primărie (la mine, la Sinaia) spuneau: „nu pui fisă, nu capeţi ton!”, iar azi multe primării funcţionează normal în relaţia cu cetăţeanul, ar fi complet greşit. Nu din întîmplare s-a progresat, au fost politici care au adus aceste lucruri. Da, aşa cum am mai spus, politicile care previn corupţia sunt mult mai eficiente decît tribunalul după ce s-a produs, dar anticorupţia e o chestie serioasă, mulţi oameni din România, primari, funcţionari, miniştri, procurori şi judecători au făcut ceva pentru ea. Iar faptul că -din nou- cum s-a ajuns la miză politică mare a început instrumentalizarea şi deturnarea DNA, nu trebuie să ne descurajeze. Dimpotrivă: trebuie să deosebim grîul de neghină. Cine a ieşit în stradă voluntar în ultimii trei ani a luat ţeapa prezisă de mine: au adus la putere pe unii cu proiect de ţară să şteargă datorii sau taxe deja mici la corporaţii private, care nu mai iau doar şpaga individuală, ci dau tranşe întregi din buget la firme private unde lucrează sau vor lucra. Dar asta nu înseamnă că nu au fost şi oameni de bună credinţă care au ieşit în stradă şi că nu există un electorat anticorupţie. Totul e să evolueze de la populismul primitiv cu ”Hoţii, hoţii”, să înţeleagă că există multe feluri de corupţie, să nu mai cadă în cele mai ieftine capcane întinse de profitori politici sau populişti, să depăşim mentalitatea asta de de sălbatici care cred că diverşi colonizatori au dreptul să fie corupţi, numai ei nu, şi să continuăm ce am început, altfel. Cu lecţiile învăţate din experienţă.

Greu de supravieţuit la crize. Dar mai greu de supravieţuit la ridicol. Caricaturile omoară ideile, nu le fac să evolueze. Dar în numele celor cu care nu putea Catherine Durandin să vorbească, anticomuniştii autentici între care am crescut în anii nouăzeci, ca Ticu Dumitrescu, Rădulescu-Zoner, Banu Rădulescu, ca şi în numele celor care au încercat cu bună credinţă să schimbe felul nostru de guvernare (şi mulţi au plătit cu carierele, nu-i plîngeţi doar pe corupţi), aş vrea să vă spun azi: râdeţi de caricaturi. Scuipaţi pe ele. Dar nu întoarceţi spatele acestor cauze, strîns legate între ele, de fapt o singură cauză: cea e egalităţii reale de şanse, fără de care nici o democraţie nu e întreagă.

Îi puteţi trimite comentariile dvs. autorului pe România Curată