Alina Mungiu-Pippidi: #Europa e femeie. Dar nu la români!

Popoarele mature fac reforme, cele primitive vînează ţapi ispăşitori. #Europa e femeie a fost sloganul de pe stindardul noii preşedinte a Comisiei Europene, Ursula von der Leyen, medic, mamă a şapte copii, reformatoare în domeniul asistenţei familiei, care a trimis vorbă statelor membre că vrea jumătate dintre membrii executivului european femei.

O revoluţie promovată şi de Emmanuel Macron, ale cărui femei politice, de toate vîrstele şi culorile, fac impresie excelentă la orice oră pe canalele franceze- enormă resursă de talent, energie şi farmec într-o ţară unde politicianul mediu era un bărbat burghez de vîrstă mijlocie cu chelie. O revoluţie care a ajuns în politică după ce în Franţa s-a produs treptat în diferite alte zone. În Germania, de exemplu în lumea afacerilor, mai e de aşteptat, şi de asta e mare progres că o politiciană creştin democrată germană e cea care pleacă la recucerirea Europei făcînd apel la o resursă gratis nefolosită contra populiştilor – talentul feminin, reprimat de asimetria de putere din politica încă tradiţională chiar în ţări mai evoluate. De prisos să vă spun că şi în America speranţa cea mai mare e în Elisabeth Warren ca alternativă la Trump- cei care îşi pun speranţele de viitor în bărbaţi de peste 70 de ani, fie de dreapta, fie de stînga, sunt cu totul în urma timpurilor.

În România, subiectul lasă rece pe toată lumea. Abuzul femeilor, că e vorba de trafic, de violenţă domestică sau de viol, e extrem de răspîndit (conducem în topuri europene la primele două), dar numai cînd se petrec incidente de intensitate dramatică precum cel de la Caracal avem accese de atenţie, care trec de obicei fără urmări. Am fi putut să ne întrebăm zilele astea, de exemplu, de ce soarta femeilor ne e aşa de indiferentă. Traficul de femei sau violul e discutat la vreo clasă? Tratamentul femeii de către autorităţi? De exemplu, există în România vreo lucrare de genul unei teze îndrumate de mine la Berlin pe India (client UNESCO) în care se cerceta de ce poliţia indiană nu rezolvă plîngerile făcute de femei (nu doar cele pe teme sexuale, că femeile adesea nici nu se plîng, ci în general), astfel că femeile trebuie să recurgă la frate sau la soţ dacă vor să fie luate în serios de un poliţist? Am cifrele pe India, dar pe România nu le am. Există aşa ceva? Am căutat ceva mai recent despre poliţia noastră decît raportul de politici publice făcut de SAR acum 15 ani pentru Universitatea Stanford – nu am găsit nimic pe Google Academic, deşi reforma poliţiei e un mare subiect în toată regiunea şi MAI a cheltuit probabil milioane pe studii de tot felul. Expertul în poliţie era dl. Cumpănaşu, lovit de ghinion ca şi de faimă zilele astea, şi care are toată îndreptăţirea să critice poliţia în cazul nepoatei sale- doar că nu găsesc pe nicăieri un raport analitic bun în care problemele pe care le vedem zilele astea să fi fost diagnosticate şi opţiunile trecute în revistă prin unul din multele granturi primite de el ca să asiste această instituţie. Nimic de calitate, care să fi ajuns pe Google Scholar- doar doi englezi care şi-au povestit amintirile, cum au încercat ei să democratizeze poliţiile din Ungaria şi România, acum 20 de ani.

Studii de formă, reforme la fel, rezultatele se văd la ocazii ca asta. Despre procuratură şi lipsa ei de eficienţă şi transparenţă am mai scris – există vreun studiu serios? Statisticile judiciare sunt la fel de proaste ca pe vremea dnei Stănoiu, deşi li s-a schimbat locul de vreo trei ori ca să li se piardă şi urma. Studiile despre femei le fac doar asociaţiile feministe şi au noroc dacă prind ştirile de la ora cinci. Statul nu are un sistem de urmărire serios, unde să poţi trasa progresele, doar pe Eurostat există cifre mai generale. Nu poţi reforma un sistem în care nu ştii şi nu pricepi ce se întîmplă. Ne bazăm doar pe poliţia secretă, ca pe vremea fanarioţilor, sau mai rău.

Avem un prim-ministru femeie pentru prima dată în istorie –  cînd am remarcat pozitiv asta au fost coruri de îndignare cum nu am auzit la Văcăroiu, Grindeanu, Tudose şi alte valori care s-au perindat prin acea poziţie. Dna Mănescu e prima femeie la Externe - bună sau rea, nu poţi să nu te întrebi de ce Corlăţean şi Baconschi erau buni, iar o femeie e privită de parcă ar fi de pe lună. Renate Weber e prima avocată a poporului femeie – numai valori masculine pînă acum, de la Ion Moraru la Victor Ciorbea, o galerie de talente. Internele au avut o succesiune de mediocri care nu au schimbat nimic (şi căţiva reformatori- uităm mereu că sunt părţi din MAI, cum ar fi paşapoartele, care funcţionează eficient şi fără şpagă). Niciunul nu a avut presă negativă a lui Carmen Dan, despre care pesedista mea vecină îmi zicea cu lacrimi în ochi: „Cum a putut, doamnă, dl. Dragnea să numească o femeie la Interne?” Dna Dan nu o fi fost bună, dar a avut sigur presă mai proastă decît ar fi avut un bărbat prost în locul ei. Dna Odobescu nici nu a fost nominalizată comisar şi a şi început agitaţia, de parcă precedenţii noştri comisari au rupt gura tîrgului. Cine i-a văzut vreodată mestecînd lemn pe la Euronews sau France 24 s-a lămurit imediat. Şi nu, destul cu argumentul că femeile astea sunt proaste, needucate şi că le-a numit Dragnea şi de aia au presă rea. Ioana Petrescu fusese la Harvard şi o numise Ponta, şi eu la fel, şi mă numise Constantinescu, şi tot la fel a fost. Cum lipsa de educaţie în străinătate serveşte pentru a lovi în dna Dăncilă, educaţia noastră în străinătate a servit pentru a lovi în noi. Cineva îşi închipuie că e un compliment ce aud eu de 25 de ani, că sunt egală cu bărbaţii „în toate, mai puţin un detaliu nesemnificativ”, sau că sînt „singura femeie din România mai deşteaptă ca bărbaţii”? Cînd m-am măritat, un coleg al viitorului meu soţ din consiliul de sfătuitori al Regelui Mihai i-a spus: ”Fie vorba între noi, bărbaţii, aveţi mare curaj” (Dzeu să îl ierte). Am citit 15 ani în România mare fie că sunt lesbiană, fie că trăiesc cu şoferul în etate de 20 de ani. Am privit întotdeauna sexismul cu umor, altfel mi-ar fi dat lacrimile cînd HRP, care e altfel foarte sensibil la ca zice lumea despre el, mi-a ţinut o tiradă antifeministă dînd ca exemplu faptul că eu nu am fost discriminată niciodată ca femeie (era la vreo trei zile după ce maestrul Cristoiu făcuse nişte aluzii grosolane, pe care a şi pierdut nişte procese, intentate de persoane mai feministe ca mine). Ce să faci? Sigur el nu discrimina femeile, dar nici nu observase vreodată ce e în jur. Mulţi bărbaţi români mor de grija că femeile sunt mai deştepte ca ei şi au sensibilitate zero la abuzurile de tot felul, chiar în situaţii dramatice, cum a fost cazul Alexandrei. Nu merită un viol să ţii ocupată linia şi, pe urmă, femeile fantazează că sunt violate. Ar vrea ele! Ce altă ţară din Europa mai are comentarii vulgare de un sexism ordinar la poveşti precum cea din Slobozia – sau la articolul de faţă – deşi există o obligaţie legală a publicaţiilor să cureţe forumurile de vulgarităţi?

Femeile nu sunt doar o noutate în conducerea statului, ele conduc în mod obiectiv mai transparent şi mai consultativ, se supun mai multor analize şi audituri voluntar (nu e de mirare, cînd atîtea prejudecîţi le întîmpină, au ceva de dovedit). Până şi dna Dăncilă a început să fie reevaluată, deşi numai eu îi vedeam şi nişte calităţi (cum majoritatea oamenilor au, puţini au doar defecte). Nu, viitorul politicii noastre iar stă în bărbaţi – talentele de la USR la PMP, care cînd lasă cîte o femeie să treacă e de genul Udrea, a trecut mai întîi pe la ei prin pat.

Ce e de făcut? Popoarele mature fac reforme, cele primitive vînează ţapi ispăşitori. Ca şi la Colectiv, că pare parte a unui uriaş experiment social media al cuiva care vrea să prăbuşească încrederea în stat fără a pune nimic în loc, românii se excită teribil – pînă la subiectul următor. Nu că nu ar avea oameni care nu ştiu ce ar trebui făcut – de la reforma procuraturii şi poliţiei, la cea a 112, există oameni avizaţi care au sugerat lucruri pe fond zilele astea. Şi chestiunea politicii de gen necesită reformă serioasă. Problema la români e una de acţiune colectivă: nu ne putem aduna în spatele celor care ştiu ce e de făcut. Nici nu îi remarcăm în mulţime. Asemenea momente dramatice vin şi trec degeaba.

Îi puteţi trimite comentariile dvs. autorului pe România Curată