Eveniment

articolul anterior articolul urmator

Alina Mungiu-Pippidi: Are Europa viitor? Vaccinul şi declinul

0
10 May 2021 10:34:39
România Curată
Alina Mungiu-Pippidi
Alina Mungiu-Pippidi

Dacă suntem într-un declin, cum ne putem da seama obiectiv? Nu am putea, de exemplu, întreba în sondaje pe europeni ce cred, suntem în declin sau nu? Că nu putem cîştiga contra populiştilor dacă ei, şi numai ei, ascultă ce zic oamenii, iar noi doar le sugerăm ce să ne spună.

Daţi un search pe Google şi veţi vedea că 38 de milioane de oameni se preocupă de viitorul Europei. Lor li se adaugă vreo 14 milioane care sunt mai specific preocupaţi de declinul continentului. Ce vine după Europa e titlul bestsellerului lui Ivan Krastev, care a studiat în anii nouăzeci destrămările URSS şi Cehoslovaciei. Subiectul se pierde în decăderea mai largă a Occidentului, care inspiră o altă serie de best sellers, de la autori care acum încă zece ani încă erau ocupaţi să vîndă cărţi despre cum Occidentul a cucerit lumea (ca Nial Ferguson). Decăderea Occidentului sare de suta de milioane de căutări pe Google, deşi greu de ştiut la care din multele decăderi se referă căutătorii. Mai specific, găseşti chiar comparaţii cu imperiul roman: Suntem noua Romă? sau alte asemenea.

De ziua Europei, cînd se deschide conferinţa cu totul formală despre viitorul ei – la Strasbourg- mărturisesc că mă preocupă mai mult chestiunea epistemologică. Dacă suntem într-un declin, cum ne putem da seama obiectiv? Am citit o carte a unui istoric de la Yale despre decăderea imperiului roman care argumenta că în toate perioadele Romei existau unii care ţineau discursuri despre decădere, care s-au păstrat. Ce nu s-au păstrat sunt dovezile materiale sau statistice (demografice, economice) despre cum stăteau de fapt lucrurile, şi reconstruirea e dificilă chiar cu beneficiul cunoaşterii trecutului. În meseria mea mă ocup de indicatori de guvernanţă şi mă întreb adesea dacă aceia pe care îi avem şi mai ales cei mai populari sunt mai buni azi ca să prezicem viitorul decît cei de care dispuneau romanii. Răspunsul meu, comparînd indicatorii subiectivi cu cei obiectivi din Europa în materia mea îl puteţi citi aici, şi încă dinainte de criză. Cu excepţia Scandinaviei, o mare majoritate de europeni cred că suntem corupţi, numai cîţi politicieni (de exemplu în Germania) au profitat de pe urma pandemiei (şi au trebuit să se retragă, dar fără vreo urmărire penală), percepţia este că morala publică nu mai e ce a fost. Au contribuit Luxleaks, Panama papers, şi revelaţiile lui Gabriel Zucman că evaziunea fiscală legală a Europei de Vest e uriaşă – cu Germania şi Franţa conducînd în topul celor care îşi ascundeau banii în Elveţia cînd încă mai era secret bancar, englezii preferînd Caraibele, şi nenumărate scandaluri naţionale. Desigur, cine ştie că nu mai departe de acum 30 de ani în mai multe state europene mita din comerţ exterior se putea deconta legal nu poate sprijini ipoteza declinului – de bine, de rău, nu mai suntem acolo, şi asta graţie americanilor, dacă nu erau ei Elveţia era şi azi paradis fiscal şi Siemens îşi deducea şpaga dată prin Estul şi Sudul Europei de pe contribuţia fiscală. Măcar nu mai e legală corupţia, chiar dacă implementarea lasă de dorit.

Ipocrizia e mare în Europa, şi de asta am momente în care mă simt aproape de pesimiştii români. În SUA se vaccinează şi mexicanii în statele din Sud, cu o simplă programare, iar în UE vaccinarea a fost un eşec – numai Dumnezeul multicultural să mai facă vreo minune să ajungem cu planul la sfîrşitul verii, cînd începe să cadă imunitatea celor vaccinaţi din iarnă. Nu am dat-o în bară cu vaccinarea în Europa chiar din întîmplare. Grav este că Astra Zeneca a fost unicul vaccin european care s-a finalizat la timp, de asta erau şi toate cărţile (şi banii) puse pe el, că, aşa cum bine spune Macron, americanii ne-au luat-o mult înainte pentru că au avut o viziune ştiinţifică radicală, de science fiction, au avut curajul să creadă că se poate face, şi repede. Şeful de la Moderna e un francez, Trump l-a ascultat cîteva minute şi a dat ordin să i se dea miliardul. Biotech, partenerul Pfizer, e o companie germană, dar tot americanii le-au făcut culoar. În UE în acel moment şeful cercetării (European Research Council), un italian, care avea acces la Ursula von der Leyen, a vrut să facă o revoluţie, să pună toţi banii de cercetare pe Corona, atît pe partea medicală, cît şi pe recuperarea de după. Birocraţia l-a blocat, deşi avea sprijinul Ursulei. Între altele i s-a reproşat că era prea apropiat de americani. Am fi putut produce noi vaccinuri şi tot ce era nevoie dacă reuşea asta- dar nu s-a putut. Vă daţi seama cîtă lume îşi făcea planuri dinainte cu aceşti bani, ce enormă clientelă, nici vorbă să ne lăsăm noi deturnaţi de sfîrşitul lumii! Omul şi-a dat demisia şi  s-a dus la sectorul privat sau de unde venise, şi UE a continuat, business as usual, cu absurdităţile pe care le-am văzut cu toţii, pe de o parte se aruncau la canal dozele de la Astra Zeneca, deşi nu meritau, pe de alta companie era dată în judecată de Bruxelles că nu livra destule. După ce ţipasem la Boris şi ai săi că separă Irlanda, am ajuns noi, UE, să facem blocade acolo ca să oprim scurgerea preţiosului vaccin Astra Zeneca înspre Anglia – care îl comandase şi îl plătise oricum înaintea noastră.

În afară de corupţie şi vaccinare, mai dau doar un exemplu. În ştiinţa politică există periodic mari lucrări care pun întrebarea dacă guvernarea urmează opinia publică, sau invers. O dată la zece ani codează unii şi apar cu noutăţile. În SUA, de vreo 50 de ani de cînd se face estimarea asta se confirmă mereu că guvernele, fie ele conservatoare sau liberale, urmează opinia publică destul de fidel. În Europa nu facem asemenea evaluări: nici nu am avea cum. În America sondajele sunt independente, le fac Gallup, New York Times, Pew, etc. În Europa şi despre Europa mai toate sondajele sunt plătite de Comisia Europeană – numele lor este Eurobarometru. Se pun cele mai prompting întrebări posibile, pe faţă, ca să iasă ce trebuie, cum se fac şi marile sau micile consultări. Anul ăsta am declinat invitaţii de la mai multe guverne să le scriu puncte de vedere în consultarea pe statul de drept pe care să le transmită ele mai departe la Bruxelles – pur şi simplu nu vreau să mai iau parte la exerciţii formale, deşi ţările care mă invită pe mine sunt ţări care cred că pot contribui şi schimba ceva. E o iluzie. Ursula şi şeful ei pe cercetare la un loc nu au fost destul de tari să se pună cu establishmentul birocratic. Recunosc că mă mai las înfuriată de calitatea sondajelor din bani publici europeni, deşi ştiu bine cum şi de ce se fac. Cum să prezici opinia publică atunci cînd întrebi aşa: Experţii spun că imigraţia e bună pentru economie. Dvs personal ce părere aveţi, imigraţia e benefică pentru ţara dvs [două erori de măsurare plantate aici, răspunsul deja dat din partea unei autorităţi şi absenţa alternativei, de ex benefică sau nu]? Asta cu migraţia îmi atrăsese atenţia cu vreun an înainte de criza migranţilor din Balcani. Şi chiar aşa manipulatoare pe faţă cum era întrebarea, Europa de Est tot fusese incorectă politic şi puteai vedea de acolo că Orban o să ia aplauze. Că Orban e un lider de tip american, el îşi cunoaşte electoratul, nu plăteşte zeci de milioane că comande sondaje manipulate.

Nu am putea, de exemplu, întreba în sondaje pe europeni ce cred, suntem în declin sau nu? Evident, nu e un moment bun să pui întrebări pe pandemie, cînd Angela Merkel se pregăteşte de pensie, Marine Le Pen stă să îl bată pe Macron, Scoţia vrea să iasă (iar!) din Anglia  şi tot aşa. Bine, nu e momentul acum, îi întrebăm pe europeni mai încolo, dar hai să îi întrebăm deschis. A început declinul? Merită să dăinuim? Avem puterea să ne schimbăm? Ce viitor are un continent care îşi mituieşte vecinii ca să nu lase imigranţii să ajungă pînă la zidurile lui, menite să îi ocrotească prosperitatea? Că nu putem cîştiga contra populiştilor dacă ei, şi numai ei, ascultă ce zic oamenii, iar noi doar le sugerăm ce să ne spună.

Nu e vorba, desigur, în toate astea de Europa, ci de UE, dar generaţia mea s-a obişnuit să pună semnul egal. Europa în sine va dăinui, fie şi ca loc de turism pentru japonezi, brazilieni şi aşa mai departe. Cîtă vreme mai inspirăm pe tinerii muzicieni din China să ia parte la competiţiile Haendel sau Mozart din Europa, pentru care se pregătesc ani de zile, cred că putem spera la viitor, unul de nişă, desigur, că doar în puţine ţări s-a reuşit o educaţie de calitate care să facă masele largi ale populaţiei să îmbrăţişeze cultura înaltă. Cultura europeană tradiţională rămîne refugiul suprem din toată ipocrizia, consumerismul şi pseudodemocraţia care ne înconjoară - acolo e Europa adevărată, Europa care contează, Europa care a inspirat şi inspiră restul lumii, aşa cum Roma a inspirat-o pe ea.

Puteţi comenta acest articol pe România Curată

Modifică Setările