Alina Mungiu-Pippidi: De ce iubim lemnul şi spaţiile mici

Alina Mungiu-Pippidi este preşedinta SAR

Ultimul manifest de acest gen pe care mi-l amintesc era scaunul gol, pus de băieţii de la Divertis la revelionul 1990, primul fără un discurs al lui Ceauşescu, şi vocea din off a lui Toni Grecu, care spunea ceva de genul: ”Dragi români, cu ocazia Anului Nou nu vă va vorbi nimeni”.

Îl menţionez pe Grecu pentru că e şi în clipul actual al celor de la Taxi şi pentru că vreau să reamintesc ce enormă bucurie am simţit noi atunci să-l auzim, proiectat direct din taberele studenţeşti de disidenţă la revelionul TVR, urmărit atunci de 20 de milioane de adulţi şi copii. Nu am să uit niciodată că filmul de revelion, de altfel, a fost ET al lui Spielberg, probabil primul film american la TVR după mulţi ani, care a adus în casele unor oameni reduşi de regimul totalitar la stadiul animalic al fiinţei basmul uluitor cu băieţelul care găseşte un extraterestru verde şi în loc să se sperie sau în loc să-l bată se împrieteneşte cu el. Încă nu anulase nimeni legile conform cărora nu aveai voie să vorbeşti cu străinii fără să raportezi la Securitate şi din astea. Atunci a început educaţia noastră, în sens invers dec​ât în anul 1989, când l-am auzit pe patriarhul Teoctist proslăvindu-l pe Ceauşescu la hramul Putnei vreme de peste un ceas.

Să traduci în cuvinte un mesaj artistic, chiar unul care foloseşte cuvinte este din cauza asta un demers niţeluş prostesc. Dar mă văd forţată să o fac din cauza valului enorm de interpretări aberante pe care le-am auzit – şcoala română şi Internetul reduc mintal pe români cu un succes demn de luat în seamă. Iar agresivitatea a rămas tot pe unde era în 1989, când oamenii s-ar fi omorât între ei pentru un kil de zahăr, sau nu ar fi reuşit unii oameni ieşiţi la plimbare în parc să îl intimideze pe Grigore Leşe. Ce imensă nesimţire îţi trebuie ca să te apropii de un artist de talia lui Leşe în parc pentru a-i comunica altceva decât simpla ta admiraţie profană. Pare că s-a alterat de tot organul admiraţiei la români, şi nu e de mirare, că sunt oameni în spaţiul public cu singura misiune de a împroşca pe toţi cei mai admirabili decât ei.

Poezioara Taxi e doar ce e – o poezioară, cu tâlc, dar pe care sigur Nichita ar fi scris-o mai bine, ca şi Păunescu, ce să mai spun de Alexandru Andrieş sau Ada Milea care şi apar în clip. Dar aşa cum e, stângace, e emoţionantă, iar refrenul de-a dreptul excepţional, nu am văzut demult ceva aşa de bine făcut, nici băieţii noştri cu premii la film nu ar fi reuşit mai bine. A crede că această poezie spune concret altceva decât ce spune, că ar comunica vreun mesaj despre bogaţi şi săraci, despre legea dării în plată sau chiar despre catedrală în sine (întreabă unii: Păi nu e aproape gata? Ce, vreţi să o demolăm?) e similar cu a crede că atunci când Mircea cel Bătrân al lui Eminescu îi spune lui Baiazid „Şi de-aceea tot ce mişcă-n ţara asta, râul, ramul,/ Mi-e prieten numai mie, iară ţie duşman este”, râul şi ramul se vor revărsa sau întinde să răstoarne pe turci din şa ca în Stăpânul inelelor. Concretă cum pare ea în cântecel, cu ascensoare şi parcări, catedrala e doar o figură de stil, nu o clădire, în poezia dlui Teodorescu. Şi nici el, nici faimoşii artişti din clip care îşi merită faima, pentru că interpretează excepţional cele patru cuvinte, chit că pe jumătate nu-i cunosc (din ignoranţa mea, nu prea stau pe aici şi sunt monstruos de ocupată cu statistici şi din astea), dar mi-au dat convingerea că ţara are artişti de mâna întâi, nici unii, deci, nu au vrut să spună că trebuie construit doar din lemn şi doar 2 pe 1. Chiar trebuie să fii lipsit de orice urmă de sensibilitate, să nu fi intrat într-un muzeu sau să nu te fi dus la un concert în viaţă ca să dai o interpretare aşa de trivială unor versuri şi să crezi că autorii vor să dinamiteze catedrala sau mănăstirile din piatră. Când Scriptura spune că Isus stă la dreapta lui Dumnezeu, înseamnă asta că Dumnezeu chiar are o mână stângă şi una dreaptă, sau doar că Isus are această importanţă? Argumentul a fost folosit de cel mai reputat teolog creştin, sfântul Toma din Aquino, şi e de necrezut că din Evul Mediu încoace capacitatea de a înţelege sensul figurativ al unui text e aşa de nedezvoltată, deşi nu ar trebui să mă mir ştiind starea bacalureatului la limba română – ştiu ce discuţii am avut eu cu piesa mea premiată Evangheliştii despre interpretarea literală a Scripturilor.

Şi adică despre ce e vorba şi aici ajung la partea în care mă prostesc explicându-vă o poezie, e vorba de identitatea noastră ca naţie, noi suntem cu lemnul şi cu spaţiile mici, de asta când plimbăm un străin prin Capitală îl ducem la Muzeul Satului ca să îi arătăm ce e românesc pe bune şi la Casa Poporului să îi arătăm ce e aberant, monstruos, excrescenţa patologică din ţesutul nostru normal. Sau când îl ducem în ţară mergem în Maramureş să îi arătăm cine suntem noi şi la nu barajul de la Vidraru, că barajele, oricât de mari, sunt la fel în toate ţările. Mai ţineţi minte când l-aţi studiat pe Blaga la şcoală, care susţinea că moderaţia românească, acest spirit de mijloc, se traduce în unduirea peisajului nostru, în plaiul de munte? Nu că nu ne place Niagara sau Mont Blancul, dar nu sunt ale noastre, noi nu suntem un popor de alpinişti sau de scufundători, nu că individual nu putem avea asemenea aspiraţii, dar suntem mai ales păstori. Smerenia este acceptarea trecutului nostru autentic, fără falsificare.

Iar cei care sunt supăraţi pe clipul Taxi, paradoxal, sunt cei care nu sunt mulţumiţi cu trecutul, care caută o compensaţie de genul cine nu are catedrale şi castele în trecut să le ridice în viitor măcar. Ei sunt partidul Casei Poporului. Or, nu e de mirare că acest gen de ambiţie anacronică nu corespunde aspiraţiilor individualismului urban. Individualiştii urbani nu au de ce să parvină, au depăşit complexul ţăranului mutat la mahala, ei sunt mulţumiţi cu cine sunt şi cu ce au şi aspiraţiile lor sunt individuale, nu vor Arene, Catedrale, Case Naţionale, că un mare acoperiş comun oricum NU dă identitate, de sus în jos, aceea vine când oamenii de asociază de jos în sus, şi ei tind să se asocieze în locuri specifice şi mărginite ca Prelungirea Ghencea, nu în România Mare, care e o colecţie de grupuri separate, nu un borş identitar uniform. Şi de asta eu găsesc admirabil că aceşti artişti, dintre care unii or fura la taxe, alţii or fuma marijuana ca solistul umflat de DIICOT (ce face poliţia de cartier dacă la o plângere a vecinilor vine anti-crima organizată?), alţii sunt vanitoşi sau au fost cam slugarnici cu Băsescu. E posibil. Dar toţi au un talent care i-a impus şi – iată- şi nişte valori comune care i-au adus împreună. Şi asta îi face mai buni decât cei care ţipă la ei că nu înţeleg, sau se simt excluşi, sau au altă părere- dar nu au fost în stare să facă o poezie aşa de artistică despre ce cred ei şi asociaţii lor.

Când România fusese zdrobită pe două fronturi, cu patriotismul pus la grea încercare (Topârceanu povesteşte cum cei care scăpau de pe malul bulgăresc şi încercau să se refugieze în România cu sutele, traversând Dunărea înot, erau împuşcaţi de armata română, ca să ştie ceilalţi că nu au unde se duce şi să lupte până la capăt), ce a mai rămas din guvern s-a refugiat la Iaşi (Bucureştiul era pierdut). Acolo, la 14 decembrie 1916 istoricul Nicolae Iorga, ideologul acelui război de întregire naţională şi al împroprietăririi ţăranilor totodată, s-a adresat Camerei şi armatei care se apăra în Vrancea, spunând că nu era totul pierdut, că venind spre Iaşi găsise în Codrii Vasluilor o bisericuţă neîntinată, de lemn, unde se refugiaseră Vasile Lupu şi  familia  lui după o mare înfrângere, şi de unde credinţa în neamul modest, dar statornic, îi redase patria. Biserica era Sfânta Paraschiva din satul Filosofi (azi Scânteia) şi sigur a fost demult înlocuită cu materiale mai solide, sper doar că nu are şi clopotniţă de tablă strălucitoare.

Manifestul culturii urbane era necesar, într-o Europă în care se ridică naţionalismul kitsch din toate părţile, de la Adevăraţii Finlandezi la lupul dacic cu cruce al lui Marian Munteanu (vai, altă carte nestudiată la şcoală este De la Zamolxis la Gengis Han al lui Mircea Eliade, masele de admiratori ai dacilor din online chiar cred că dacii erau creştini). Era necesar ca să ne ofere o bază de solidaritate, cea în jurul autenticităţii, a unor valori şi proiecte actuale, nu a unor identităţi trecute sau imaginate, este ceea ce ne leagă. Mulţumesc celor care au avut curajul acestei afirmări, şi sper ca noua cultură urbană să nu se mai complacă în statutul marginal, ca figuranţi într-un film de Sergiu Nicolaescu sau votanţii etern păcăliţi ai PNL. Că om fi cinsprezece sau cinzeci şi unu la sută, urbanitatea noastră europeană trebuie să fie politic asumată, fără compromis.

Puteţi comenta acest text pe România Curată