Alina Mungiu-Pippidi: Războiul civilizaţiilor pe înţelesul tuturor

Publicat:
Ultima actualizare:
Alina Mungiu-Pippidi este presedintele SAR
Alina Mungiu-Pippidi este presedintele SAR

Într-un an care care a început cu Charlie Hebdo şi s-a încheiat cu perechea californiană convertită la fundamentalism mitraliindu-şi toţi colegii la petrecerea de Crăciun e momentul să ne întrebăm cum, când şi unde se va sfârşi conflictul civilizaţiilor, renăscut în mileniul trei, şi de care nimeni nu mai este la adăpost.

La sfârşitul acestui an au fost dejucate atentate la Hanovra, Roma, Bruxelles şi Londra, dar cum există atâtea nuclee de fundamentalişti chiar în sânul minorităţilor islamice din Occident, iar conflictul din Siria, care îl întreţine, nu se poate rezolva din cauza intereselor contradictorii ale ruşilor, turcilor, puterilor arabe din zonă şi Occidentului, este limpede că generaţia noastră va trăi cu această ameninţare încă mulţi ani.

Samuel Huntington a explicat conflictul civilizaţiilor prin fragmentare, datorată prăbuşirii ordinii globale bipolare a războiului rece. Lumea ulterioară celor două centre de putere este multipolară, în loc de doi hegemoni  globali – SUA şi URSS – vor exista mult mai mulţi hegemoni regionali (China, Turcia etc.) care vor acţiona în zona lor de interes. Conflictele din viitor vor fi explicate mult mai mult prin identităţile şi tradiţiile părţilor în conflict (civilizaţii) decât prin viziuni diferite asupra organizării economice şi sociale (ideologii).

Huntington pare să fi avut integral dreptate. Anul 2015 a văzut cea mai gravă criză umanitară de la genocidul din Rwanda – conflictul din Siria, ca şi nenumărate puncte de criză în Africa şi Asia. Desi fiecare are explicaţii foarte localizate şi speciale, există ceva în comun între mare parte din ele – existenţa unei ideologii civilizaţionale, cea a fundamentalismului islamic, care foloseşte aceste conflicte şi probleme locale pentru a duce un război global contra Occidentului. Fundamentalismul este o combinaţie de ideologie şi de abordare a luptei politice foarte asemănătoare bolşevismului, adică o încercare de a propune o ordine ideală, de la care promotorii se pot sustrage oricând, ca fiind deasupra oricărei legi, dar în care populaţia căreia i se aplică nu e niciodată consultată. Originile sale sunt mult mai vechi – dar începutul său ca mişcare în Orientul Mijlociu şi Africa poate fi trasat aproximativ la răscoala unui Mahdi contra puterii egiptene, acela autoproclamându-se salvator al religiei islamice, în Sudanul ultimei părţi a secolului XIX. Şi atunci, ca şi azi, Occidentul oscila între a interveni în ţările cu care avea legături (Egiptul era practic guvernat fiscal de englezi, cum guvernează azi FMI multe ţări, datorită falimentului lor provocat de proasta guvernare a investiţiei în canalul Suez) şi a sta deoparte (premierul Gladstone a scris rânduri memorabile despre faptul că intervenţia occidentală trebuie să se limiteze la evacuarea teritoriului de cei care ar fi eventual în pericol şi nu la ”datoria împovărătoare de a asigura localnicilor o guvernare justă”. Aceste două şcoli de gândire, cea realistă, care spune, vorba din Star Trek, the Next Generation, că ”nu trebuie să intervii niciodată în viaţa altor civilizaţii” şi cea intervenţionistă, care spune că nu poţi lăsa pe localnicii slabi să fie masacraţi de cei tari (cam la asta se rezumă orice conflict) şi trebuie să încerci să acomodezi toate tendinţele într-o formă oarecare de împărţire a puterii (power-sharing), sunt identice până în zilele noastre. Bush junior era un urmaş al generalului Gordon care a apărat Khartumul de Mahdi (păstrâd proporţiile, Gordon era un om infinit mai complex), iar Obama e un Gladstonian. Problema este însă că discuţia despre intervenţie sau non-intervenţie e adesea falsă. Sigur că nu putem interveni peste tot, nu avem resurse, nu înţelegem bine zonele şi problemele, dar intervenţia cea mare există şi a avut loc deja, ea este existenţa Occidentului însăşi, a globalizării, a ONU, a unor tratate universale de drepturile omului, acorduri de schimb, până şi a Convenţiei Naţiunilor Unite contra Corupţiei, ratificată de peste 160 de ţări, care spune, pe scurt, că toată lumea se angajează să aibă o guvernare pe bază de consultare, fundamentare raţională şi participare publică, ale cărei norme sunt integritatea şi impersonalitatea (toată lumea tratată la fel indiferent cine e) cu alte cuvinte o guvernare modernă, pe baza acelui universalism etic al cărui fir luminous l-am urmărit în cartea mea de la Cambridge de la Cicero pe biroul lui Thomas Jefferson din Monticello.

Conflictul dintre fundamentalism şi noi nu este urmarea conflictului cruciat, că Occidentul nu e urmaşul primilor cruciaţi occidentali care în 1099, când au luat Ierusalimul, au masacrat la un loc pe arabii, evreii şi creştinii care trăiau acolo (pentru pradă), sau care la 1204 au făcut praf cel mai civilizat oraş al lumii, Constantinopolul, din acelaşi motiv. ISIL, promotorii califatului şi continuatorii lui Mahdi, pe ale cărui teritorii se luptă şi azi în Africa, distruge (de exemplu Timbuktu, sit UNESCO, în Mali) monumente islamice, la fel ca şi monumente păgâne (Palmyra sau monumente asiriene în Irak). Ei luptă contra noastră nu pentru că suntem creştini, ci pentru că suntem promotorii unei ordini universale, aceea în care UNESCO proclamă valori ale patrimoniului umanităţii, ca şi cum umanitatea ar fi un singur tot.

Or, acesta e conflictul real şi de bază, ei nu cred şi nu vor o singură umanitate, un singur set de norme privitoare la drepturile omului, la justiţie şi la state de drept, la egalitatea sexelor, la neutralitatea religioasă a statului şi aşa mai departe. De asta adepţii ISIL sunt mai ales recrutaţi din deşeurile comunităţii islamice din Occident, din underclass-ul surburbiilor şi ghetourilor din Manchester, Bruxelles şi Paris, adică exact din cei care au fost în conflict personal cu ordinea asta. Fratele de succes care şi-a luat diploma de bac este francez şi merge la moscheea autorizată, cel care a avut necazuri cu poliţia de la doisprezece ani are ocazia să devină proprietarul unei case în Raqqa (abandonată de o familie de medici sirieni care traversează pe jos Macedonia ca să ajungă în Germania), să capete un salariu doar ca să îşi arate muşchii şi să tragă în oameni fără apărare şi mai ales să înceteze a mai fi un neadaptat, ci parte a unei comunităţi de oameni ca el. Cei circa treizeci de mii luptători ISIL, care au pus mai multe ţări occidentale în situaţia absurdă de a închide frontierele la ieşire anul trecut (ca să nu mai meargă voluntari în Siria) au acum drept de viaţă şi de moarte în nordul Irakului şi Siria asupra a circa opt milioane de oameni, poate mai mult, de la care percep taxe, ca un stat adevărat, pricipala lor sursă de venit pe lângă petrol şi statui furate din muzee pe care le vând pe piaţa neagră când nu le calcă cu buldozerul.

La această situaţie am ajuns nu pentru că Occidentul a greşit luând o atitudine sau alta, ci pentru că am oscilat între cele două atitutidini. Intervenţia în Irak a lui Bush a fost o eroare, dar retragerea lui Obama a fost greşeala care a pus capac. Era clar că irakienii vor redeveni sectari, că nu vor acomoda toate tendinţele – şi cei care au fost excluşi din guvernarea locală sînt cei care au născut ISIL. Assad e inacceptabil pentru că a folosit gaze toxice, dar Putin nu îi va da drumul din braţe. Scena e deci programată pentru mulţi ani de mizerie, refugiaţi şi bombe, timp în care pe multe fronturi mici, Mali, Nigeria, Pakistan, luptăm zilnic.

Acum exact zece ani am scris în Anii de antrax în 22, într-un text numit Lenin şi Obama, că ideologiile identitare, naţionalismul secular observat de mine în fosta Iugoslavie pe vremea când am publicat Votanţii lui Milosevic, sau naţionalismul religios afişat de al-Qaeda, nu vor putea fi lichidate de noi, că aceste grupuri vor crea undeva un califat unde vor impune legea islamică Sharia şi că, după ce îşi vor fi trăit ciclul lor complet de grandoare şi decădere, ca şi bolşevismul, vor fi îngropaţi de istorie ca încă  o încercare sectariană de a construi, într-o lume în care izolarea e imposibilă, reguli separate.

Cei care nu vor să bombardăm statul Islamic, care deja există la zece ani după această profeţie, asta cred, pe fond: că nu facem decât să mobilizăm lumea contra intervenţiei occidentale în acest fel şi că mai bine îi lăsăm să îşi facă mendrele pe acolo. Ei uită că aşa a şi început – până nu au împins pe un munte o străveche populaţie creştină care rezistase două mii de ani ca să fie decimată de ei, şi pînă nu au reuşit câţiva ziarişti occidentali să arate în direct cum erau exterminaţi, Occidentul era hotărât să nu repete intervenţia din Libia şi să nu se amestece deloc în Siria. Din păcate, trebuie să intervenim când şi când pentru că ordinea universală o cere, nu putem permite alte genociduri, tot aşa cum nu putem permite ca ţările din jur să fie complet destabilizate. Şi totdeauna va exista un arbitrariu perceput pentru că nu putem interveni peste tot.

Tocmai pentru că ne pregătim pentru un război de durată trebuie înţeles exact cine cu cine se luptă aici şi care e tabăra noastră. Nu ne luptăm cu Islamul, o religie al cărei curent principal e la fel de universalist precum cel creştin. Ne luptăm cu sectanţii, ai lor şi ai noştri, cu cei care fac din biserici bisericuţe, cu cei care nu cred că Dumnezeu poate mântui pe toată lumea, ci doar pe ei, cu cei care construiesc dreptul lor bazat pe legile lor sectare şi pentru care simpla existenţă a unor drepturi şi valori universale este o ameninţare, care cred că au dreptul să pună bombe la Paris pentru că organizaţiile neguvernamentale franceze se opun mutilării sexuale a fetelor în unele ţări islamice şi lapidării lor în Afganistan, fiindcă nu înţeleg că civilizaţia se bazează pe evitarea suferinţei şi protejarea celor slabi, valori universale. Nu există tabără bună – dacă Occidentul nu ar fi avut interese în restul lumii nu contribuia, cum a făcut, involuntar, la amplificarea acestui conflict din sânul civilizaţiei islamice, devenit acum global (Gordon refuza să îi lase pe islamiştii moderaţi să fie masacraţi de către Mahdi, susţinând că după aceea Mahdi nu va ameninţa doar Sudanul). Dar există tabără rea, adică tabără barbară, tabăra celor care trec cu buldozerul peste monumente UNESCO sau plătesc cu 15.000 de euro familiile ca să le cumpere copii care vor fi transformaţi în atentatori sinucigaşi. O tabără întreţinută de o propaganda odioasă contra celorlalţi, în care se înscriu şi site-urile româneşti cu ”Afară Islamul din ţară”, despre care am auzit, dar ar fi prea frumos să fie adevărat, că ar fi susţinute din fonduri ruseşti. Această tabără nihilistă e duşmanul întrupat, ca şi bolşevismul, din refuzul unei modernizări de tip occidental, şi care va mai explora o vreme o cale proprie. Nu putem câştiga contra ei definitiv şi durabil, pentru că natura omului este sectară şi animală, iar sistemul de bariere care ne ţine deasupra ei, civilizaţia occidentală bazată pe universalism etic, e o construcţie rafinată, care cere enorm de multă investiţie. Dar e obligaţia noastră să nu pierdem, pentru că experienţa înaintaşilor ne arată că deşi barbarii tot vin, diferitele valuri de barbari se pot converti şi deveni parte a ordinii, câtă vreme aceasta e ferm susţinută.

Puteţi comenta acest text pe Romaniacurata.ro

Opinii


Ultimele știri
Cele mai citite