Alina Mungiu-Pippidi: Regele moare

Moartea va surveni până la sfârşitul spectacolului, în chiar seara aceasta. Demult ar fi trebuit să se spună şi să se repete cu ecou că Regele e şi el muritor, dar chiar dacă nu s-a spus, aşa stau lucrurile şi trebuie să ne adunăm toată demnitatea pentru ocazie.

  Aşa sună anunţul intransigent făcut de regina Margareta către soţul ei, regele Berenger, şi către publicul spectacolului. Într-o piesă de Eugen Ionescu, pe care copiii nu o învaţă la şcoală în România, pentru că nici bătrânul farseur de geniu, monarhist în vederile sale politice de altfel, nici urmaşa sa, Marie-France, nu au avut relaţii cu trupa care face manualele de limba română la Bucaresci, şi asta e singura cale de a ajunge în manual ca autor contemporan, sau aproape.

Ai zice că e un text prea tragic şi că nu trebuie să îi mâhnim pe copii şi de asta ”Regele moare” (titlul traducerii engleze, Exit the King, merită şi el scris) e un text puţin cunoscut în România. Dar oare nu e la fel de adevărat că vine momentul când copiii trebuie să înţeleagă ce e moartea, care e semnificaţia ei individuală şi colectivă, când se încheie copilăria şi începe maturitatea?

În Regat e frig. Foarte frig.

Soarele nu îl mai ascultă demult pe Rege şi zidurile se crapă peste tot. Scena se cutremură de crăpături care se întind pe neaşteptate şi e un noroc că lumea nu bagă astfel de seamă că nu va mai avea mare lucru de dărâmat marele cutremur despre care se spune periodic că vine, dat fiind că o descompunere lentă s-a insinuat prin umanitatea Regatului cu precizie anatomică, anchilozând-o de tot. Actorii s-au rătăcit printre decoruri de orice sensuri mai înalte, şi apar în nuditatea intereselor lor egoiste fără niciun interes, vorbind prea tare şi aiuritor, ca în reclamele TV.

Ca atare, ţara cândva mândră se află în paragină, plină de găuri ca un şvaiţer uriaş, vecinii mută pietrele de hotar când grănicerii beţi dorm, generalii corupţi au vândut demult toată muniţia iar din nouă miliarde de locuitori au rămas numai o mie de bătrâni si patruzeci si cinci de tineri, ne spune Ionesco. Aceştia din urmă au fost alungaţi din alte ţări si au îmbâtrânit în două zile la auzul veştii că ai lor copii nu vor mai primi alocaţie din Occident.

Unii vor spune că e vina familiei regale, au ţinut-o doar în petreceri şi recuperări, în cine de gala şi tăieri de panglici. Poate Lancelot şi Percival mai trăiesc pe undeva prin vreun colţ ascuns al Regatului, dar maestrul de ceremonii demult a pierdut harta cu cheie secretă şi operează doar cu memoria din smart phone. Or, ei nu sunt acolo pentru că nu au smart phoneşi deci nu pot fi chemaţi în ajutor. Prea mult a trecut de când locul oamenilor cu armuri a fost luat de oameni cu costume făcute de designeri.

Alţii vor zice că poporul e de vină, că nu l-a meritat niciodată pe Rege, nici în timpurile lui bune, când râdea de moarte, încerca avioane şi vrăjea motoare. Poporul nevrednic a fost eliberat printr-o minune, nu de Rege şi nu de el însuşi şi, negăsind nici un strop de merit în prezentul său, a încercat să îşi refacă viaţa pe temelia tinereţii Regelui, numai că acele fundaţii erau aşa de îndepărtate că de abia mai ajungeau familiei regale, darămite unui popor întreg să se ridice undeva. Ca atare, poporul a rămas jos. Nu mai citeşte şi se uită doar la jurnalul de la ora cinci, de unde află că plouă cu broaşte, douăzeci si cinci de locuitori s-au lichefiat, iar optzeci au ars de vii într-un club de noapte. Pe lângă faptul că e mare dihonie între curteni, Pretendentul Vechi a ajuns la temniţă că a furat nişte păduri, iar numărul Pretendenţilor Noi creşte cu fiecare oră, fiind dirijat direct din centrul de monitorizat audienţe TV.

Regii ar trebui să fie nemuritori, mai ales dacă nici patru sute de ani (cifra e a lui Ionesco) nu au ajuns popoarelor lor să îşi câştige războaiele. Erau anunţate o primăvară frumoasă şi o vară splendidă, dar moartea neconsimţită a regelui pune totul sub semnul întrebării în ţara în care lumea crede că dincolo de granitele regatului, arborii înverzesc, iar vacile ”fată câte doi vitei pe zi” în vreme ce în ţară după două zile de primăvară e riscul să vină noiembrie şi o altă ocazie de a avea un an rotund şi plin să se ducă pe apa sâmbetei.

Poporul s-a adunat sub fereastra înaltă ca să audă strigătul de ajutor al Regelui, dar acest Rege nu strigă după ajutor şi nu cheamă pe nimeni. S-ar putea ca mesajul pe care pe care zeloşii scriitori de telegrame s-au adunat deja să îl soarbă să fie preţios tocmai prin absenţa lui. Tăcere, şi în ziua când moare Regele gândiţi-vă la moartea voastră.

Este momentul să fie deconspirat autorul acestor rânduri, care nu e altul decât Doctorul regelui, ce îndeplineşte şi alte funcţii la Curtea numeric redusă, unde fiecare om cu carte trebuie să servească  în mai multe capacităţi sau în câte are: rolul lui e de psiholog, bacteriolog, pronunţător de sentinţe şi cititor în stele. A fost şi dramaturg când era mai tânăr. El priveşte spre loja regală, spre balconul prezidenţial, spre camerele de luat vederi înghesuite în stal şi spre coada de la casa de bilete. Şi duce un deget la buze, înainte de a se pierde în hăţişul culiselor.

Cambridge, Massachusets, 6 martie 2016

***

foto main: familiaregala.ro.

Acest text a fost publicat iniţial la 6 martie 2016, după anunţul privind starea de sănătate fragilă a Regelui Mihai. Îl puteţi comenta pe portalul de bună guvernare România Curată.