Atunci i-am condamnat pe toţi la moarte

0
0
Publicat:
Ultima actualizare:
2

„Atunci i-am condamnat pe toţi la moarte”. Nu, nu este vorba despre filmul acela din 1972, regizat de Sergiu Nicolaescu, inspirat de nuvela Moartea lui Ipu a lui Titus Popovici şi în care în care Amza Pellea face un rol memorabil. Nu, nici pe departe.

                  Cînd cineva cu care nu mai vorbisem niciodată pe Wapp, deşi îmi era o persoană apropiată, mi-a trimis un mesaj în care spunea ceva despre o vacanţă terminată tragic, în urma unui accident, n-am ştiut ce să înţeleg. Bine, comunicam pe alte căi, ne cunoşteam bine şi ne-am bucurat de multe momente faine împreună. A venit imediat un link către un articol care vorbea despre un accident absurd şi urît, petrecut pe un drum din nordul ţării, în care mama a doi copii nu a supravieţuit. Deşi erau mai multe date, lipsea orice nume care să mă ajute; iar o vîrstă sumară_nu-mi era de ajuns. Mda, fusese şi un moment mai prost pe la slujbă, deja nu mai funcţionam optim, aşă că, aproape explicabil, nu am avansat prea mult cu desluşirea. Chiar dacă, o umbră sau poate o arătare neagră, părea că se aşezase fîlfîind din aripi pe umărul meu stîng. Am simţit-o. Neauzită. O pasăre de noapte.

                Ceva mă împinge să întreb „Are legătură cu voi?, S-a întîmplat ceva cu C?” Răspunsul vine prea repede, concomitent cu sunetul puternic al unui satîr izbit de o buturugă. „Da... Noi sîntem”. Capul a căzut alături. Lipsea doar călăul.

*

                O familie fericită, doi copii superbi care au văzut pentru prima dată nişte locuri faine din ţară, altele urmează, un concediu super, veselie unanimă. Într-o maşină, fredonînd distonant, dar cald, cîntece ale copilăriei. Ce mai, chiar o vacanţă ideală! Şi un copac putred care, cras ghinion!, ajutat de vîntul puternic, s-a rupt şi a căzut, la trecerea unui anume Volkswagen albastru. Secerînd instantaneu o viaţă. O grosolănie maximă a destinului. Numai o fracţiune, o zecime de secundă mai devreme, adică patruzeci, cincizeci de centimetri, şi prăbuşirea ar fi dus doar la un motor făcut praf, nişte hîrtii şi puţină birocraţie, poate şi nervi cu transportul caroseriei, ori la agentul constatator, dar oricum, „Tabla se repară!”. Dar n-a fost aşa; impertinenţă a soartei, fatalitate! O viaţă tînără secerată, un tată rămas singur şi doi copii, dintre care unul abia aştepta toamna, ca să-şi ducă sora mai mică, de mînă, la şcoală. Copii care, generoasă ursită de data asta!, chiar o minune, au fost salvaţi şi au rămas în viaţă datorită unei sănii vechi, din cele cu cadru metalic, care nu a mai încăput în portbagaj şi se odihnea aşezată vertical, între ei, pe bancheta din spate. Şi a ţinut tavanul maşinii la distanţă de cei mici. Am îndrăznit să spun că acea sanie, care a ocrotit cele două vieţi, ar trebui ţinută ca o icoană, că ar trebui să i se găsească un loc de cinste în casă şi că, oricum, ea nu cere de mîncare.

                 Catastrofal de greu, cu siguranţă cea mai mare pedeapsă, şi pentru acei părinţi, aceea de a-şi îngropa propriul copil. Acela pe care l-au văzut viu şi nevătămat şi de la care şi-au luat la revedere pentru puţin timp, cu cîteva zile înainte. Şi care s-a întors la ei fără viaţă. Desigur, atunci cînd ştii că există probleme de sănătate, cînd evoluţia nu este una bună, iar doctorul te cheamă deoparte ca să te avertizeze că şansele nu sînt unele tocmai mari, lucrurile stau altfel în mintea oricui. Şi începi să te obişnuieşti cu gîndul funest, cu ce e mai rău care pluteşte pe undeva pe-aproape; dar cînd nu este aşa?!

               Prin moartea unui om moare o lume, iar cei care rămân sînt cu o lume mai săraci, mai îndureraţi, mai trişti.

                Pe lîngă prea greu încercaţii părinţi, pe lîngă sutele de persoane care au cunoscut-o pe cea dispărută, zîmbetul ei şi permanenta ei bunătate şi dispoziţie contaminantă, pe lîngă copilul care, speriat de momentul negru, a luat-o la fugă spre nicăieri şi a fost găsit de nişte oameni buni, pe lîngă un tată care se învinovăţeşte că nu a făcut mai mult, chiar dacă este convins că practic nu a mai avut cum să lupte cu sutele de kilograme căzute din cer, fără vreun semn, fără cel mai mic avertisment, decît să ţină bine volanul ca să nu intre în tir-ul de pe sensul celălalt, rămîne şi o fetiţă care nu mai are pe cine să bucure cel mai mult atunci cînd e îmbrăcată şi gătită pentru şcoală. Una care, în inocenţa ei nemăsurată, spune şi repetă tuturor că nu mai vrea să vadă nici un copac, că ar vrea să îi taie pe toţi, condamnîndu-i, cu temeiul nevinovăţiei ei, pe toţi la moarte. Dar eu te înţeleg, Sofia!

                                                                                      

3

              Drum lin la ceruri, Cami! Acolo, de unde să îi veghezi şi să le porţi spre bine paşii celor care au rămas fără de tine.

             Camelia (24 martie 1978 – 4 februarie 2021)

*

               Cezar Pârlog este publicist şi scriitor. Ultimele cărţi apărute sînt „Ce mult te-am iubit!“, Editura Libris Editorial, 2018 şi „Facts of life“, Editura Junimea, 2018.

           Citiţi aici toate editorialele semnate de Cezar Pârlog.

           Pe Cezar Pârlog îl găsiţi şi aici:

                                                                                    

1
Opinii


Ultimele știri
Cele mai citite