„Avem o ţară/disfuncţională...“

Protest în Bucureşti, duminică, 29 ianuarie. Foto: Vlad Petri

Un număr record de oameni au ieşit în stradă să protesteze, iar un protest început împotriva unor iniţiative ale Guvernului a sfârşit în faţa unui sediu de partid. Un partid învingător în alegeri cu o majoritate care-i permitea să guverneze într-o linişte deplină se încaieră simbolic şi neprovocat cu preşedintele ţării şi cu cetăţenii protestatari.

Oameni cu experienţă politică şi jurnalişti duşi cu capul au umplut presa de conspirativită, trimiteri la război civil, onorarii pentru câini participanţi la proteste şi SRI ca factor de coagulare civică. Nişte modificări legislative cerute de Curtea Constituţională (pentru că da, aruncaţi cu pietre în mine, abuzul în serviciu era prost legiferat) se transformă în vehicul de interese personale şi sunt trecute de Guvern, nu de Parlament, la ceas de noapte, de parc-am fi sub stare de urgenţă. Bun venit în România.

Am citit cât de atent am putut modificările la Codul Penal şi la Codul de Procedură Penală şi tot n-am înţeles: ele nu-l fac pe Liviu Dragnea eligibil pentru Palatul Victoria, nu există nici un proces pentru care cele două săptămâni de dezbatere parlamentară în procedură de urgenţă să facă o diferenţă, de ce a trebuit Ordonanţă de urgenţă? Altceva decât „uitaţi-vă la noi ce muşchi avem“?

PSD are un talent cu totul special să-şi crească post-alegeri opoziţia care abia a reuşit să iasă neînecată din campanie. Televiziunile de casă ale PSD şi ALDE, un membru fondator al ALDE şi Liviu Dragnea însuşi s-au transformat în agenţi electorali ai unor partide altfel prea mici sau prea inepte ca să devină relevante de unele singure, în acelaşi timp în care au alimentat sănătos toate opiniile deja prestabilite ale nevotanţilor lor. Cum o fac? Cu gesturi şi declaraţii care sfidează nu doar bunul simţ sau instinctul politic, ci şi, adeseori, sănătatea mintală. Dacă vrei să coalizezi şi motivezi mulţimi eterogene, tot ce ai de făcut e să le acuzi de aberaţii şi să le ignori.

De ce o fac? Fiindcă PSD şi ALDE par să ţintească o cu totul altă audienţă decât cei care ies la proteste – un fel de Românie profundă şi votantă presupusă a reacţiona la viziuni simple despre lume şi viaţă, de genul „protestatarii sunt plătiţi de Soros“ şi „se urmăreşte o lovitură de stat“. În rest, nu am explicaţii, fiindcă frizează prostia şi rămânerea mentală în „epoca Năstase“.

Ceea ce e cu adevărat extraordinar în acest moment e, însă, că am ajuns în punctul în care opoziţia căreia să-i dea aripi PSD pur şi simplu nu există. Nu doar că, exceptând USR (marginalizată de colegii de opoziţie, în frunte cu PNL, pe motiv că i-a furat din electorat), toate celelalte partide au de câştigat din stabilirea prejudiciului în cazul abuzului în serviciu la o sumă astronomică (Ioana Băsescu, PNL-iştii de la Braşov, un set de UDMR-işti şi mulţi alţii sunt vizaţi), dar toţi şi par pur şi simplu nedotaţi să reacţioneze politic şi parlamentar. Cea mai bună dovadă – ieri, în pline proteste de noapte, Traian Băsescu nu considera că are ceva mai bun de făcut decât să-şi anunţe retragerea de la conducerea PMP. Iar această revelaţie – a inexistenţei unor alternative partinice – este şocantă şi blocantă. Tocmai pentru că arată distanţa cosmică între etapa în care se află partidele româneşti şi politizarea societăţii în sine.

Oamenii sunt animale dresabile – şi societăţile la fel. Până în iarna începutului de 2012, nu au existat proteste de anduranţă şi cu efecte asupra politicilor publice, dar după ce similare proteste au răsturnat un guvern în noiembrie 2015, cetăţeanul a învăţat: protestele au efecte. Ăsta e motivul pentru care ele vor fi tot mai dese şi mai ample. Şi tot ăsta e motivul pentru care poziţiile publice ale participanţilor la proteste, acuzaţi că-s mineri, soroşişti sau plătiţi şi ignoraţi de Putere, se radicalizează, în logica apartanenţei la o coaliţie selectă a binelui, faţă cu aruncarea în derizoriu a unor momente istorice cu încărcătură tragică (nazismul, mineriadele) şi faţă cu ceea ce pare pur şi simplu sfidare. Tot „experimentul cu căţelul lui Pavlov“ e responsabil şi pentru vânturarea suspendării preşedintelui – la urma urmei, până la Traian Băsescu, nimănui nu-i trecea prin cap că e aşa simplu de suspendat un preşedinte, doar pe bază de „voinţă politică“ – şi pentru refrenul cu „lovitura de stat“ – între 1991 şi suspendarea lui Băsescu, nu bântuiau astfel de lovituri pe la nici o televiziune; acum avem câte una pe lună. Singurul animal nedresabil pare a fi PSD însuşi, care n-a învăţat nimic din evenimentele ultimilor cinci ani şi nici din realitatea că Guvernul Cioloş n-a fost atacat indiferent ce va fi făcut, în timp ce pura zbatere din gene a unui Guvern PSD e suspectă de intenţii rele (adevărul e că şi face tot posibilul să dea motive pentru asta).

Iar guvernul tehnocrat a reuşit să facă 40% din ceea ce ar fi trebuit şi putut să facă – din cauză că expertiza europeană şi de ONG e cu totul altceva decât cea de administraţie publică, administraţia centrală românească nu mişcă, de frică, fără garanţii, iar singura garanţie pe care-a primit-o a fost că partidele, atunci când se vor întoarce, pe mulţi vor popi. Şi specialitatea PSD asta a fost întotdeauna – „popirea“ celor care au mişcat fără voie de la eterna stăpînire, vezi baliverna cu „gaura de zece miliarde“. Şi-au permis-o fiindcă au fost şi sunt singurii cu o bază instituţională şi teritorială solidă şi care chiar ştiu administraţie. Însă primul fel în care folosesc acest know-how e să împiedice guvernarea altora şi să facă tabula rasa din munca predecesorilor. PSD e mâncat de o beţie a controlului absolut siderantă de la înălţimea rezultatelor lui în alegeri şi a capacităţii administrative pe care-o are.

De aici, această situaţie cu totul şi cu totul de neînţeles: ai o decizie a Curţii Constituţionale zicând că abuzul în serviciu trebuie definit mai bine (în relaţie cu încălcarea unor legi sau ordonanţe, nu după cum interpretează cine apucă) şi stabilite nişte limite la prejudiciu după care se decide dacă e contravenţie sau infracţiune. O ai din iunie 2016. Şi tu zici „bine, să reparăm“ – da-n loc să trimiţi propunerea în Parlament şi să pui limita în acord cu veniturile din ţara asta, unde un funcţionar public câştigă 20.000 lei pe an (ăsta e aproximativ şi venitul mediu net pe ţară), tu dai Ordonanţă de urgenţă, că doară o decizie din iunie devine o urgenţă naţională opt luni mai târziu, pui o limită a prejudiciului care înseamnă venitul unui funcţionar pe 10 ani, întregul buget al unei comune de dimensiuni medii şi ceva peste pragul prevăzut de Legea achiziţiilor publice pentru achiziţia prin licitaţie, bagi elaborarea şi adoptarea de acte normative la excepţii privind abuzul (deşi ştii prea bine diferenţa dintre atribuţiile funcţionarilor/demnitarilor şi analiza de oportunitate în legiferare şi tot tu îi târăşti prin comisii pe foştii guvernanţi pentru deciziile lor privind adoptarea actelor normative legate de buget), şi adopţi şi publici Ordonanţa de urgenţă în toiul nopţii!

Şi acum, am şi eu două întrebări, la care nu mă aştept să răspundă careva:

1. Care era, sfinte Sisoie, urgenţa modificării prevederilor privind alcoolemia din Codul Penal, de trebuia inclusă în Ordonanţă?

2. De ce mai avem Parlament, dacă nici dezbatere, nici opoziţie nu există?