Basarabia 1918-2016: istorii si destine paralele

0
0
Publicat:
Ultima actualizare:

Unirea Basarabiei cu România la 27 martie 1918 reprezintă un moment fundamental al istoriei moderne a românilor. Asupra transformărilor suferite de comunităţile basarabene în ultimul secol ne propunem să ne aplecăm la împlinirea a 98 de ani de la unirea Basarabiei cu România, duminică, 27 martie, ora 11, în Aula Universităţii „Valahia” din Târgovişte, avându-l ca invitat pe cunoscutul istoric Octavian Ţîcu.

După părerea mea, trei state sunt vinovate în aceeaşi măsură de izbucnirea războiului mondial: Germania, Austria şi Rusia. Coincidenţă curioasă: cele trei victime principale.” Afirmaţia viitorului lider al Partidului Naţional Liberal, preşedinte al Consiliului de Miniştri şi ministru al Afacerilor Străine, schiţează cadrul care a făcut posibilă, în anul 1918, întregirea României cu provinciile care s-au pronunţat pentru constituirea unui regat unificat. Procesul de unificare naţională a românilor nu a fost însă unul teleologic, cum poate părea privit din perspectiva zilelor noastre, sub impactul unei istoriografii selective ca teme şi abordări.

Pe de o parte, acesta a fost pregătit de elitele româneşti din Vechiul Regat, dar şi de cele din Transilvania, Banat, Bucovina şi Basarabia. Activitatea politico-culturală a avut ca rezultat, în contextul proceselor de modernizare, industrializare (mai rapidă în Transilvania, mai lentă în Basarabia) şi diferenţiere socială, crearea unui filon integrator pentru populaţiile româneşti din Austro-Ungaria şi Rusia: naţionalismul. Construirea ideii naţionale, de-a lungul secolului al XIX-lea şi a începutului secolului al XX-lea, nu înseamnă însă că toţi românii au împărtăşit crezul unificării naţionale: diferenţele sociale, integrarea imperială, amestecul etnic şi cultural cu creat o diversitate de abordări cu privire la ideea unificatoare. În unele provincii, precum Transilvania, minoritatea română era mult mai favorabilă ideii naţionale, în vreme ce în altele, precum Basarabia, atât elita cât şi populaţia românească, mai ales cea citadină, manifesta opinii adeseori divergente cu privire la viitorul provinciei a cărei naţiune dominantă o constituiau. Acest naţionalism, deşi distribuit inegal în societate, şi-a spus totuşi cuvântul în mod decisiv în anul 1918. Pe de altă parte, aşa cum remarca I.G. Duca, a fost nevoie ca acest proces de unificare spirituală şi politică a naţiunii române să găsească un cadru internaţional propice pentru ca idealul României Mari să devină o realitate. Acesta fost marcat, începând cu anul 1917, de impactul ideilor wilsoniene şi, de ce nu, leniniste asupra autodeterminării, iar în 1918 de victoria Antantei în război.

În cazul unirii Basarabiei, decizie adoptată de Sfatul Ţării de la Chişinău, la data de 27 martie 1918, cadrul internaţional în care aceasta s-a realizat a fost marcat de instaurarea regimului bolşevic al lui Lenin în Rusia şi de izbucnirea războiului civil în această ţară, de victoria Germaniei împotriva statului rus şi de ieşirea României din război în condiţiile izolării sale de către Aliaţi şi a dominaţiei exercitată la nivel regional de către Puterile Centrale. Deşi aspru pedepsită de inamicii săi, aceştia au privit totuşi cu ochi favorabili unificarea Basarabiei cu România, intenţia de a canaliza ideea naţională departe de aspiraţiile către Transilvania nefiind străină de această abordare.

În perioada premergătoare unirii, în Basarabia se crease o elită culturală care susţinea desprinderea de Rusia, o mare parte a acesteia fiind favorabilă unificării, în anumite condiţii, cu România. Populaţia românească din lumea rurală, care s-a exprimat prin reprezentanţii săi, mai ales soldaţi, învăţători şi preoţi, pare a fi fost într-o măsură chiar mai largă favorabilă unificării. În oraşe, însă, curentul favorabil unificării era mai slab reprezentat. Această realitate a fost exprimată într-un raport diplomatic al agentului consular al Franţei la Chişinău, document datat 30 martie 1918: „după întrevederile de la Iaşi şi Chişinău, unde au mers în mod succesiv Domnul Stere, un basarabean sosit de puţin timp de la Bucureşti, foarte bine văzut la curte în acest moment, şi Domnul Marghiloman, Sfatul Ţării a votat cu 86 de voturi pentru, 3 contra şi 36 de abţineri (13 absenţi) reunirea Basarabiei cu România [...] În ciuda propagandei făcute şi a sumelor cheltuite, a existat o puternică opoziţie. La scrutinul secret (respins prin 82 voturi contra 43), majoritatea, în favoarea unirii, avea să fie destul de slabă. În oraş: nici o manifestaţie; în ciuda ordinelor poliţiei erau steaguri puţine sau deloc, dar seara multe baionete. Am convingerea că unirea votată nu este dorită de majoritatea populaţiei din Chişinău; sau elementul moldovenesc nu este nici foarte numeros, nici foarte activ.” Documentul necesită câteva precizări. Oraşul Chişinău devenise, într-adevăr, unul cosmopolit, iar minoritarii rusofoni sau cei evrei erau legaţi, în mod natural, de cultura rusă. Succesiunea de răsturnări şi transformări suferite de Rusia după Revoluţia din februarie 1917 (anomia, lovitura de stat bolşevică, începutul războiului civil), dar şi consecinţele acestora asupra populaţiei basarabene, diminuaseră resursele de energie ale activismului civic. Existau speranţe de la suflul înnoitor şi reformator al revoluţiei ruse, inclusiv – sau mai ales – în plan social. Se manifestau şi temeri, atent speculate de propagandiştii bolşevici, cu privire la unirea cu o ţară descrisă în luminile cele mai sumbre, mai ales în ceea ce priveşte aşezămintele sale instituţionale şi social-economice.

Declaraţia de unire a Basarabiei cu România stipula unirea condiţionată a acestei provincii cu Vechiul Regat. Condiţiile solicitate de Sfatul Ţării aveau în vedere:

1. Sfatul Ţării actual rămâne mai departe pentru rezolvarea şi realizarea reformei agrare, după nevoile şi cererile norodului; aceste hotărâri se vor recunoaşte de guvernul român.

2. Basarabia îşi păstrează autonomia provincială, având un Sfat al Ţării (Dietă), ales pe viitor prin vot universal, egal, direct şi secret, cu un organ împlinitor şi administraţie proprie.

3. Competenţa Sfatului Ţării este: a) votarea bugetelor locale; b) controlul organelor zemstvelor şi oraşelor; c) numirea tuturor funcţionarilor administraţiei locale prin organul său împlinitor, iar funcţionarii înalţi sunt întăriţi de guvern.

4. Recrutarea armatei se va face, în principiu, pe baze teritoriale.

5. Legile în vigoare şi organizaţia locală (zemstve, oraşe) rămân în putere şi vor lua parte la lucrările lui şi reprezentanţii Basarabiei.

6. Respectarea drepturilor minorităţilor din Basarabia.

7. Doi reprezentanţi ai Basarabiei vor intra în Consiliul de Miniştri român, acum desemnaţi de actualul Sfat al Ţării, iar pe viitor luaţi din sânul reprezentanţilor Basarabiei în parlamentul român.

8. Basarabia va trimite în parlamentul român un număr de reprezentanţi proporţional cu populaţia, aleşi pe baza votului universal, egal, direct şi secret.

9. Toate alegerile din Basarabia pentru voloste şi sate, oraşe, zemstve şi parlament se vor face pe baza votului universal, secret şi direct.

10. Libertatea personală, libertatea tiparului, a cuvântului, a credinţei, a adunărilor şi toate libertăţile obşteşti vor fi garantate prin Constituţie.

11. Toate călcările de lege, făcute din motive politice în vremurile tulburi ale prefacerii din urmă, sunt amnistiate.

Basarabia, unindu-se ca o fiică cu mama sa România, parlamentul român va hotărî convocarea neîntârziată a Constituantei, în care vor intra proporţional cu populaţia şi reprezentanţii Basarabiei, aleşi prin vot universal, egal, direct şi secret, spre a hotărî împreună cu toţii înscrierea în Constituţie a principiilor garanţiilor de mai sus.”

La 27 noiembrie/10 decembrie, Statul Ţării a adoptat o declaraţie prin care renunţa la condiţiile impuse la unirea din 27 Martie „fiind încredinţată că în România tuturor românilor regimul curat democratic este asigurat pe viitor. Sfatul Ţării, în preziua Constituantei române, care se va alege pe baza votului universal, rezolvând chestia agrară după nevoile şi cerinţele poporului, anulează celelalte condiţiuni din actul unirii din 27 Martie şi declară unirea necondiţionată a Basarabiei cu România mamă”. Între timp, unirea Basarabiei cu România fusese promulgată prin decretul-lege dat la Iaşi, la 9/22 aprilie 1918, iar guvernele de la Bucureşti porniseră pe calea reformelor electorală şi agrară. Cea din urmă, solicitată intens la Chişinău, a fost promulgată prin Decretul nr 1038 din 11 Martie 1920, publicat în Monitorul Oficial nr. 258 din 13 Martie 1920.

Unificarea Basarabiei cu România, deşi având la bază votul Sfatului Ţării, a fost curând denunţată atât de autorităţile din Ucraina, cât şi de cele două părţi care se confruntau în războiul civil din Rusia: albii şi roşii. În fapt, după cum sublinia Ştefan Ciobanu, „ideologia naţională a moldovenilor din anii 1917-1918, în primul rând, a fost creaţia ideologiei revoluţionare şi naţionale din fostul imperiu rus, şi unirea Basarabiei a fost consecinţa logică a revoluţiei ruseşti.” Aceasta a şi făcut ca unirea să devină o realitate larg acceptată pe plan internaţional după 1918, contestată totuşi în perioada interbelică, mai mult sau mai puţin vehement, în funcţie de conjunctura internaţională şi de percepţia intereselor sale, de Rusia (Uniunea) Sovietică.

Raptul Basarabiei a survenit în urma înţelegerilor dintre cele două puteri totalitare, Uniunea Sovietică şi Germania nazistă, în special a anexei secrete a Pactului Ribbentrop-Molotov, care distrugea aşezămintele politice, juridice şi naţionale din Europa Central-Răsăriteană, cu consecinţe dintre cele mai dramatice asupra acestei regiuni şi fără nicio consultare a populaţiei afectate de consecinţele acestei hotărâri elaborate în cancelariile celor două Mari Puteri. Afectată, - ca şi ţările baltice, de altfel – de valuri de ură, deportări, ucideri în masă, propagandă, foamete, eliminarea a oricărei forme de pluralism, dominaţie culturală şi lingvistică, Basarabia nu a putut să-şi recapete autonomia de decizie decât la 27 august 1991, când s-a proclamat independentă, într-o configuraţie teritorială diferită de cea care se unise cu România la 1918 şi fusese anexată de Uniunea Sovietică în anul 1940. La nivel etnic, cultural, social, economic şi mai ales la al mentalităţilor, dominaţia de o jumătate de secol a regimului sovietic asupra Basarabiei nu putea să nu lase amprente adânci.

Asupra acestor transformări suferite de comunităţile basarabene ne propunem să ne aplecăm la împlinirea a 98 de ani de la unirea Basarabiei cu România, duminică, 27 martie, ora 11, în Aula Universităţii „Valahia” din Târgovişte, avându-l ca invitat pe cunoscutul istoric Octavian Ţîcu, cercetător-coordonator la Institutul de Istorie al Academiei de Ştiinţe a Moldovei. Evenimentul, organizat de Centrul de Cercetare a Istoriei Relaţiilor Internaţionale şi Studii Culturale „Grigore Gafencu”, în parteneriat cu televiziunea Columna, îşi propune să rememoreze momentele definitorii ale statului Basarabiei din ultimul secol şi să scoată în evidenţă aspecte mai puţin cunoscute ale destinului unor basarabeni. De o atenţie deosebită se vor bucura Expediţiile Memoriei în Kazahstan, un program social iniţiat de Dr. Octavian Ţîcu, în calitatea pe care o avea de Ministru al Tineretului şi Sportului din R. Moldova, cu obiectivul de a reconstitui, prin aportul unor profesori universitari şi studenţi, memoria deportărilor din anii 1941 şi 1949, când mii de basarabeni de toate etniile, au fost relocaţi forţat, în condiţii inumane, în regiuni inospitaliere ale Uniunii Sovietice, mai cu seamă în Kazahstan. Totodată, aceste expediţii au scos la iveală documente esenţiale despre soarta prizonierilor de război români din al Doilea Război Mondial, deţinuţi în această republică, tema centrală a unei lucrări intitulate Spassk 99: o istorie a prizonierilor de război români din Kazahstan în documente, volum ce urmează să vadă lumina tiparului în coordonarea lui Nurlan Dulatbekov, Octavian Ţîcu şi Silviu Miloiu. Totodată, în cadrul evenimentul anunţat va fi evidenţiată personalitatea lui Nicolae Simatoc, fost fotbalist al Ripensiei şi al echipei F.C. Barcelona, căruia Octavian Ţîcu i-a acordat o atenţia specială în cadrul cercetărilor sale de dată recentă. De altfel, fost boxer de performanţă, de şapte ori campion al Moldovei la acest sport, participant la Jocurile Olimpice de la Atlanta (1996), Octavian Ţîcu împleteşte în mod remarcabil cercetarea istorică cu pasiunea pentru pugilism şi pentru sport, în general. Lucrarea intitulată „Nicolae Simatoc. Legenda unui fotbalist basarabean de la Ripensia la FC Barcelona” va fi, de altfel, prezentată în cadrul evenimentului din 27 martie 2017.

Clădire reprezentativă pentru arhitectura târgovişteană a începutului secolului al XX-lea, operă a arhitectului italian Francesco Venchiarutti (1908), locaţia unde se va desfăşura evenimentul (strada Revoluţiei nr. 13), a găzduit proiecţii de filme, aduse mai ales din Franţa, ceea ce îl face unul dintre primele cinematografe din Vechiul Regat. Manifestarea din 27 martie 2016 îi va reda acestuia, la iniţiativa Universităţii „Valahia” din Târgovişte, şi menirea de sală de cinema, urmând a fi prezentate documentarul Moldovei 1, „Variaţiuni pe un nume. Nicolae Simatoc”, şi cel realizat de TVR Iaşi, intitulat „Expediţiile Memoriei în Kazahstan”.

Evenimentul se constituie, totodată, într-o punte care încearcă să apropie România şi Moldova din perspectiva marcării, peste doar doi ani, a centenarului Unirii Basarabiei cu România, moment definitoriu al istoriei moderne a României.

 

Opinii


Ultimele știri
Cele mai citite