Câteva cuvinte în amintirea lui Cornel Chiriac
0
Pentru cei mai mulţi dintre compatrioţii noştri aflaţi azi la vârsta maturităţii, ziua de 4 martie a devenit sinonimă cu cea a cutremurului ce a zguduit România în anul 1977.
Pentru Europa Liberă în limba română, Radioul care a avut în acele zile de martie o contribuţie extraordinară la coagularea unei solidarităţi româneşti excepţionale, aşa cum poate nu avea să se mai înregistreze decât în zilele lui decembrie 1989, dar şi pentru mulţi dintre ascultătorii săi, ziua de 4 martie mai are o semnificaţie. Cu doi ani înainte de seismul ale cărui urme nu au putut fi înlăturate niciodată, murea în condiţii nici până azi pe deplin elucidate, unul dintre cei mai populari redactori ai săi, Cornel Chiriac. În zilele acelea, mai nimeni nu se gândea că asasinatul căruia i-a căzut victimă Cornel ar fi putut fi comandat de regimul de la Bucureşti. Ipoteza avea să apară câţiva ani mai târziu, atunci când un lanţ de lucruri ciudate aveau să se abată asupra angajaţilor Secţiei române a REL.
Bărbat încă tânăr, om cu o existenţă personală destul de agitată, un însingurat cu foarte puţini prieteni adevăraţi, deşi din România pe care o părăsise în urmă cu vreo şase ani primea zilnic zeci de scrisori ai căror expeditori începeau prin a-şi exprima dorinţa de a-i deveni prieteni, Cornel Chiriac nu se adaptase niciodată condiţiei de exilat. Era convins că, dacă i-ar fi fost dat să trăiască vremuri normale, locul lui era nu la Műnchen, ci la Bucureşti, la microfonul postului de radio naţional, nicidecum la acela al unui post finanţat de americani, aflat la 2000 de kilometri distanţă de ţara în care se născuse şi unde îşi începuse cariera de disc-jockey, într-un moment în care cuvântul acesta nu prea făcea parte din vocabularul de bază al românilor.
S-a născut la Piteşti, într-o familie în care, dacă nu ar fi fost caracterul său rebel, neîmpăcat cu nesfârşita listă de conformisme şi interdicţii specifice unei ţări ocupate de o ideologie nefirească, împotriva naturii umane, avea toate şansele să ducă o viaţă în care fiecare zi putea fi egală cu cealaltă. Tatăl lui făcea parte din mica nomenclatură comunistă a vremii, de unde destul de frecventele dispute dintre cei doi. Nu e însă deloc exclus ca „originea socială sănătoasă” să îi fi facilitat lui Cornel Chiriac angajarea la Radio Bucureşti. Acolo unde avea să înfiinţeze emisiunea ce ulterior îi va aduce celebritatea.
Numai că înaintea celebrităţii şi, de la un moment dat, împreună cu ea au fost problemele pe care tânărul redactor îndrăgostit de muzică bună a început să le aibă cu şefii Radioului şi cu cenzura. Cornel Chiriac voia să difuzeze pe undele medii pe care emitea postul de radio naţional un gen de muzică ce nu era deloc pe gustul celor ce controlau politic programele de la Radio Bucureşti. Cornel a înţeles repede că emisiunea realizată de el nu putea să aibă zile multe, că poate că nu ar fi fost rău să încerce să îşi caute un rost pe alte meleaguri.
A profitat de o viză turistică pentru o ţară din Est şi a ajuns în lagărul de refugiaţi de la Treiskirchen, din apropierea Vienei. Steaua lui norocoasă a făcut ca despre sosirea lui acolo să afle Noel Bernard, de vreo trei ani revenit la conducerea Departamentului românesc al Europei libere. Bernard demarase deja o amplă acţiune de restructurare a programelor în limba română ale Radioului american din Capitala Bavariei. Dorea să facă din ele o alternativă viabilă la emisiunile tot mai marcate de ideologie transmise de Radio Bucureşti. Ambiţia lui era ca Europa Liberă în româneşte să fie un post de radio complet, nu doar unul cu un apreciabil conţinut politic, fără ca prin această schimbare de strategie editorială să îşi abandoneze misiunea de post de radio militant, anticomunist. Cornel Chiriac era omul de care avea nevoie spre a face cât se poate de competitive programele muzicale ale Radioului. Atât de competitive încât ascultătorii să treacă peste impedimentele tehnice ale emisiei pe unde scurte care nu asigurau o recepţie chiar foarte confortabilă.
Bernard şi conducerea americană a Europei Libere l-au ajutat pe Cornel Chiriac să îşi poată asigura un statut legal care să îi permită stabilirea la München. Nici de data aceasta legendarul director al Serviciului românesc nu greşise. Metronomul transferat de la Bucureşti la München a fost un triumf, audienţa lui a depăşit toate estimările, ascultătorii lui Cornel Chiriac nu se limitau, aşa cum se aproximase, numai la tinerii din România. Lucru care nu putea fi defel pe placul Securităţii române. Care a înţeles repede că cei ce pe la 15-16 ani ascultau muzica difuzată de Cornel, câţiva ani mai încolo ar fi devenit ascultătorii emisiunilor cu conţinut politic ale postului.
Caracterul „nociv” al prezenţei la microfon a tânărului redactor le părea securiştilor cu atât mai periculos cu cât în prima perioadă a activităţii sale la Radio Europa liberă, Cornel Chiriac nu se mulţumea doar cu transmiterea unei muzici interzisă în ţară, ci şi cu aprecieri câteodată extrem de violente la adresa regimului de la Bucureşti.
Noel Bernard ştia foarte bine că rostul pe lumea aceasta al lui Cornel Chiriac era muzica şi nu politica. A făcut o excepţie de la regulile sale extrem de stricte, a mai uitat ori s-a făcut că uită şi de normele Radioului. Înţelesese cât de fragilă este fiinţa lui Cornel Chiriac, îşi dădea seama că hipersensibilitatea lui putea să îl facă lesne să creadă că înlocuise o cenzură cu alta. Ceva mai încolo Cornel Chiriac însuşi şi-a dat seama cât de preţios e timpul de emisie şi că, alocându-l în totalitate muzicii, îşi exercita prin mijloacele sale proprii disidenţa anticomunistă. Căci aproape nimic din ceea ce era occidental, din ceea ce era cu adevărat bun şi neinfestat de ideologie nu mai era pe placul comuniştilor români.
Ziua de 4 martie 1975, ultima din existenţa agitată a lui Cornel Chiriac, a fost una extrem de plină. Venea după o perioadă încărcată, plină de solicitări căci Cornel devenise un colaborator apropiat al regizorului Vlad Mugur, refugiat şi el în Germania din vara lui 1971. După ce şi-a încheiat programul zilnic de la Radio, însinguratul Cornel Chiriac a trecut prin câteva dintre localurile frecventate de exilaţii români. Simţea nevoia să stea cu cineva de vorbă. A ales greşit. Pe un anume Mario Gropp, care la cei 16-17 ani pe care îi avea atunci, figura ca recidivist în evidenţele Poliţiei federale germane.
Corpul lui Cornel Chiriac a fost găsit fără viaţă într-un parc prost luminat din Műnchen. Lui Cornel îi lipseau cele 1000 de mărci retrase de la bancă în dimineaţa zilei de 4 martie. O circumstanţă ce a favorizat ipoteza că era vorba despre o crimă de drept comun. Date ce au ieşit la iveală de-a lungul anilor par să spulbere această ipoteză. Liviu Tofan, fost redactor şi şef al Ştirilor de la Secţia Română a Europei Libere, a întreprins între timp o cercetare amănunţită care întăreşte supoziţia că disc jockeyul de la Europa Liberă a fost victima Securităţii. Prima victimă dintr-o lungă serie din care reamintesc morţile suspecte ale directorilor Noel Bernard şi Vlad Georgescu ori agresiunile îndreptate asupra Monicăi Lovinescu şi Emil Georgescu.
La câteva zile de la moartea lui Cornel, Noel Bernard a realizat şi transmis pe post un emoţionant portret radiofonic al redactorului dispărut. Cu multe inserţii din muzica preferată de acesta. Emisiunea a fost redifuzată ultima oară în martie 1995, atunci când s-au împlinit 20 de ani de la sfârşitul violent al lui Cornel Chiriac. Cu puţină vreme înainte ca restructurarea programelor în limba română ale Europei libere, restructurare impusă de reducerea timpului de emisie, dar şi de iminenta mutare la Praga, să conducă la scoaterea din grilă a Metronomului. O emisiune ce a continuat să existe între 1975 şi 1995 graţie lui Radu Theodor, numele de radio al lui Radu Maltopol. Textul programului poate fi citit în cartea postumă a lui Noel Bernard, Aici e Europa Liberă, apărută mai întâi în 1982 la editura „Ion Dumitru” din Műnchen, iar după 1989 în două ediţii succesive la Bucureşti. În 2007, atunci când pe ecranele româneşti rula filmul Război pe calea undelor, în care se povesteşte şi despre Cornel Chiriac, asasinul său se afla din nou în închisoare.
Din 1990, dar nici din 2004, nici din 2007 şi nici azi nimeni, dar absolut nimeni din structurile de putere care mai de care mai democrate şi mai lăudate, mai anticomuniste de la Bucureşti nu a făcut nimic ori aproape nimic pentru a se afla adevărul despre mult prea multele „accidente” cărora le-au căzut victimă angajaţi ai Departamentului românesc al Europei Libere.
Oare de ce?
Text apărut pentru prima dată pe blogurile adevărul.ro la data de 4 martie 2015.
Se încarcă comentariile...
