Cavalerul inculturii. Despre Corneliu Vadim Tudor

0
0
Publicat:
Ultima actualizare:

Veneam acasă cu un prieten de la Odorhei, cred. Cînd am pornit televizorul, C. V. Tudor urla ca apucatul. El şi Ion Iliescu au intrat în cel de-al doilea tur de scrutin.

Jocurile politicii, sigur. N-a fost niciun pericol adevărat. Totuşi, mă uitam la un om care a urlat un deceniu întreg împotriva mea, neştiind nici măcar cine sunt. Iar acum, mai avea şi motivul să urle. Cel puţin un motiv mediatic.

Am văzut mai tîrziu la o emisiune, nu mai ştiu care era, am zapat acolo în neştire, cum Codrin Ştefănescu rîdea la ”poantele” grobiene ale celui mai răposat. C. V. Tudor inunda viaţa politică şi publică la fel ca Păunescu. Momentan, sunt într-un loc unde nu am televizor, dar înţeleg că mulţi nu mai pot de tristeţe şi de superlative. Sincer să fiu, mă aşteptam la asta. Întotdeauna se vor găsi nişte condurăţeni şi dogari care preţuiesc mult pe un moral insanity. Sau pe un insanity pur şi simplu.
 

Cînd îl vedeam, mi se făcea rău. Nu mai aveam stare, nu mai puteam. Timpul trecea şi de el (vorbesc acum de fenomenul Vadim) tot nu mai scăpam. Naţionalismul îmi strica apetitul. Ştiam că nu e singur cu opiniile lui şi asta mă întrista şi mai mult. Mă înnebunea pur şi simplu tocăniţa asta de naţionalism ceuaşist şi bădărănie balcanică, spectacolul ăsta nepermis care s-a petrecut totuşi în faţa noastră timp de douăzeci şi cinci de ani, incultura care se dădea cultură cînd n-a avut nici în clin, nici în mînecă nimic cultural, premiul Herder atît de invocat, atacurile la persoană inumane şi imunde la auzul cărora rînjeau semidocţii.
 

Acum a murit. Dar să nu ne amăgim.

Opinii


Ultimele știri
Cele mai citite