„Cecul în alb” al UDMR este negru la culoare

O ştire proaspătă ca o trufanda: UDMR a hotărât să acorde un „cec în alb” Guvernului Ponta cu numărul 4, adică, în pofida tuturor aşteptărilor, să-l voteze în Parlamentul României. Noi, cei mai mulţi, nu ne-am aşteptat la aşa ceva.

Într-un limbaj mai de la marginea străzii, acest gest de bunăvoinţă maghiară s-ar putea traduce aşa: „Guvernule, eu îţi dau ceva de pomană, chiar dacă tu nu ai nevoie, iar tu trebuie să-mi dai ceva în loc. De exemplu, să-ţi schimbi atitudinea faţă de minoritatea maghiară, să fii şi mai tolerant ca până acum, să închizi ochii la anumite lucruri care nu-ţi convin în ce ne priveşte”.

„Dă-mi un exemplu!” ”Uite, un grup de secui s-a strâns în mijlocul oraşului lor şi a cântat imnul Ungariei, nu al ţării în care trăiesc, România. Fă-te că nu vezi...”. „Nu pot, e o încălcare a legii, HG 1157/2001 mă împiedică să fac acest lucru”. „Mai gândeşte-te! Dacă nu vrei, evenimentele tragice de la Tîrgu Mureş se vor repeta, ai grijă!” „Da, dar această ameninţare este un şantaj” Răspuns sec: „Şi ce dacă?”

„Apoi, ce ar mai trebui să trecem cu vederea?” „De exemplu, faptul că de Ziua voastră Naţională, noi arborăm steaguri negre, deoarece pentru noi sărbătoarea voastră e o zi de doliu”. „Mai ai astfel de exemple?” „ Sunt mai multe, dar cel mai important e acesta: noi trebuie să ne recuperăm pământul natal!” „La ce te referi?” „La Transilvania, bineînţeles”. „Cum să fie pământul tău natal, când Transilvania e pământ românesc, iar tu eşti o minoritate care trebuie să respecţi legile acestei ţări?” „Nu contează, ca să facem Ungaria Mare, aşa cum se gândeşte la Budapesta, avem nevoie de Transilvania”.

„Mai ai vreun exemplu?” „Da, când se intonează imnul vostru, unii dintre noi întorc spatele şi fac gesturi obscene”. „Destul!”

În opinia autorului, această ultimă replică ar fi trebuit să sune altfel: „Destul, dar pentru totdeauna!”

În acest dialog imaginar există un mare sâmbure de adevăr. De un sfert de secol, cam în acest mod s-a negociat cu minoritatea maghiară, toate guvernele României acceptând să fie şantajate la un mod josnic. Un cinic fără vindecare ar putea să pronunţe următorul adevăr amar: nu ungurii sunt de vină, ci noi. Ei doar au profitat, au văzut că se poate, că politicianul român se vinde ieftin, că poate fi tras pe sfoară.

Un singur lucru nu s-a avut în vedere: că păcălindu-i pe politicienii noştri, aleşi tot de noi, şi-au bătut joc de întregul electorat român, ca să nu spunem „popor”, un cuvânt care nu prea mai e la modă. Fiecare dintre noi simţim o durere aproape fizică atunci când vedem că reprezentanţii unei minorităţi promovează ideea conform căreia ţara mea ar fi, de fapt, ţara lor. Sentimentul acesta este de umilinţă, şi e greu de suportat, deoarece la fiecare acţiune maghiară antiromânească ne simţim împroşcaţi cu noroi sau lături pe nedrept, în propria noastră ţară.

Ce facem atunci? Ne uităm în sus la liderii noştri, în speranţa că aceştia vor reacţiona, sau vor găsi soluţii de aplanare a tensiunilor în plină ceştere. Dar, nu se întâmplă aşa. În spatele nostru, pe furiş, în deplin secret, se strâng mâinile  celor care vor ca România să dispară, apoi se adoptă clasicele „soluţii imorale” folosite îndelung după 1989.

Constatăm cu stupoare că această practică ruşinoasă continuă. Acest „cec în alb”, de o culoare total cernită, nu trebuia să fie acceptat, cel puţin la nivel declarativ. UDMR-ul nu suportă ideea să nu participe la guvernare, când îi lipsesc pârgiile distructive care să fie folosite împotriva statului român. De aceea, în disperare, recurge la o falsă generozitate, sau provocări grosolane, gândite la Budapesta, dar şi mai departe, la Moscova, spun unii analişti politici inspiraţi.

Un dialog normal cu Kremlinul, aşteptat de actuala conducere moscovită, dar şi de cea americană încă din anii trecuţi, ar fi în măsură să mai tempereze elanul unguresc. Poate aude şi noul preşedinte al României, Klaus Iohannis, minoritar şi Domnia Sa, pe care îl aşteaptă o Românie cu 1001 de probleme, în care primele 100 sunt legate de corupţie, urmate imediat de relaţia cu minoritatea maghiară, tot mai ameninţătoare la adresa statului român.