Celălalt Leşe

Scriu aceste rânduri aflându-mă pentru prima dată în Croaţia, o ţară care doar în câteva zile mi-a dat exemplul modestiei şi patriotismului autentic alături de respectul pentru semeni, naţiune şi lege.

Reprezentanţi din ţări precum Albania, Austria, Bulgaria, Croaţia, Grecia, Ungaria, Macedonia, Muntenegru, Serbia şi Slovenia, (unii vorbitori ai aceleiaşi limbi, dar separaţi prin frontiere şi decizii politice) mi-au demonstrat cât de mult contează pentru ei identitatea personală şi istoria propriei naţiuni în aceste zile când eu mă gândesc la sărbătoarea naţională a românilor. Poate dacă eram în România, nu aş fi experimentat la fel. În diversitate te întorci la tine însuţi.

Colega din Albania, licenţiată la Craiova, acum celebru avocat în Tirana, mi-a arătat în secret steagul ţării sale ascuns în poşetă, fără să observe şi eventual să-şi supere colegii din Serbia. Cată politeţe şi diplomaţie. Mi-a vorbit cu mai multă pasiune despre România decât o fac politicienii de astăzi în mesajele lor deja publicate, deşi ea a trăit doar 5 ani la noi, dar o consideră a doua ţară natală şi regretă că nu s-a stabilit la Bucureşti în anii 2000. O altă colegă pe jumătate irlandeză cu origini evreieşti din Ungaria şi cu un bunic născut la Timişoara mi-a făcut un adevărat elogiu al Maramureşului. Ea trăieşte acum la Viena, semn că lumea de astăzi e atât de colorată etnic, cultural şi religios. Ne îndreptăm în vacanţe mai mult spre ţările Europei occidentale în timp ce vecinii noştri imediaţi ne dau lecţii de istorie şi iubire faţă de origini trecând prin vremuri de conflict, separare, suferinţă şi crimă.

În aceste zile am citit aceleaşi ştiri seci, repetitive despre pelerinajele religioase pricinuite de sărbătoarea Sfântului Andrei şi despre parada militară din capitală. Simt că putem mai mult ca popor şi ca cetăţeni şi că greşim enorm când nici măcar o zi pe an nu ne exprimăm sentimentele profunde şi obligatorii. Şi din acest motiv am fost foarte uşor privatizaţi şi denigraţi.  

M-am întrebat cum de o unguroaică, nepracticantă a religiei mozaice căsătorită cu un irlandez, este atat de fascinată de Maramureş? Şi m-am gandit că vara aceasta am descoperit pentru prima dată simplitatea, modestia, sinceritatea şi bunătatea oamenilor de la sat din Maramureşul istoric din zona Brebului. Casele erau încă din lemn, dar oamenii aveau inimă de aur. M-a impresionat trăirea lor emoţională şi ritualurile funerare exprimate prin cântec, bocet şi jale. Participasem, fără voia noastră, la înmormântarea tatălui prietenului meu. Acolo oamenii îţi devin repede prieteni şi-ţi oferă credibilitate şi încredere frăţească pentru că, aşa cum mi-au declarat, eşti prietenul cel mai bun al fratelui nostru. Aşa că au decis ca eu să fiu unul dintre acei bărbaţi apropiaţi ai familiei care să scoată trupul mortului din casă. M-am simţit inclus în familia lor în doar câteva zile. Alteori am trăit ani la rând în unele comunităţi şi tot nu am avut sanşa de a mă simţi integrat. Calitatea umană a maramureşenilor se arată şi prin aceasta.

Pentru prima dată am auzit bocetul femeilor întristate şi am simţit că am intrat în contact cu un alt tip de romanism nemaiîntâlnit vreodată şi atât de unic şi special. Să vizitezi Maramureşul, să îţi petreci sărbătorile de iarnă poate fi o experienţă plăcută de vacanţă, dar să trăieşti acolo împreună cu ei, e cu totul altceva. Duminică, fiecare om întâlnit pe uliţele încă neasfaltate, înguste şi împădurite ale satului mă salutau chiar dacă nu le eram cunoscut. Cât de mult contează un simplu Ziua bună. Din acea zi, dorind să retrăiesc momente de emoţie frumoasă şi să cunosc am început să citesc istorii ale Maramureşului şi să ascult muzică tradiţională. Aşa l-am descoperit tot în această vară pe Vasile Chira, cel care poartă numele regretatului episcop bătrân Iustinian Chira.

Celălalt Leşe din Maramureş

Vasile Chira este prin vocea sa un celălalt Grigore Leşe al Maramureşului. S-a născut în acelaşi sat în care am fost găzduit, Breb, aflat între Budeşti şi Ocna Şugatag. Potrivit unor mărturii Breb, deşi cu doar câteva sute de locuitori, a fost vizitat şi apreciat de către mari personalităţi de la Iosif al II-lea, împăratul Austro-Ungariei, compozitorii Bella Bartok şi Tiberiu Brediceanu, lingvistul Tache Papahagi, filosoful Constantin Noica, scriitorul Nicolae Breban până la antropologul şi sociologul francez Claude Karnoouh şi inclusiv prinţul Charles al Marii Britanii. Într-una din zile, urcând din centrul satului, am descoperit o casă de lemn cumpărată de prinţul Charles al Marii Britanii pe care era afişat cu albastru numele fundaţiei sale. Ce au regăsit aceşti oameni în acel mic sat de s-au ataşat atât de mult rămâne încă de descoperit.

Un alt autor străin impresionat de Breb este William Blacker care a trăit câţiva ani şi l-a prezentat în paginile cărţii sale „Along the Enchanted Way: A Romanian Story”. Pentru el:

„Maramureşul a rămas una dintre cele mai puţin alterate regiuni din Europa. De-a lungul anilor pe care i-am petrecut acolo am putut învăţa îndeaproape viaţa maramureşenilor. M-au primit în comunitatea lor, m-au hrănit, m-au protejat, şi au povestit liber despre cutumele lor. Satul Breb a devenit o casă pentru mine şi, deşi călătoream des prin ţară, era locul unde mă întorceam întotdeauna, la feţe zâmbitoare şi calde, şi la inteligenţa tăcută şi echilibrul lui Mihai.”

Şi mi-aş dori să rămână mulţi ani o regiune autentică şi nealterată a Europei şi a lumii întregi. Vasile Chira nu este un cântăreţ prin carieră, dimpotrivă, toată viaţa sa a fost pasionat de carte. Este doctor în filosofie, cu studii de teologie, medicină şi literatură şi autor a zeci de cărţi şi articole. Dar recent, pe Youtube, profesorul de filosofie de la Sibiu, deja trecut de 50 de ani, cântă dorul oamenilor din acea zonă şi dorul oamenilor înstrăinaţi de acel paradis terestru. Ce face pe cineva cu o rodnică carieră academică universitară pluridisciplinară, poet şi filosof, să se aplece la 54 de ani atât de frumos de muzică rămâne un alt mister.

Astăzi, peste 30.000 de maramureşeni lucrează şi trăiesc în străinătate în ţări precum Italia, Spania, Germania, Franţa, Cipru sau Anglia. Comunităţile lor reuşind chiar să înalţe biserici de lemn tradiţionale pe pământ străin.

Cu un ritm de colindă şi o voce matură, extrem de sensibilă şi blândă, dorul după sat este pus laolaltă cu dorul după femeia iubită, dar măritată cu alt bărbat. Chira îşi exprimă dorul după surori şi fraţi şi mai greu dorul după părinţii rămaşi supăraţi pe care îl resimt mii şi milioane de români care nu vor putea petrece Ziua Naţională acasă. Tot el ne cântă în final că „nu trebe mai mare funie ca singurătatea în lume.”

Dar cântecele lui te fac să simţi mai puţin apăsătoare această singurătate în lume. Despre singurătate ne poate da adevărată şi sinceră mărturie fiecare român îndepărtat de casă şi alte comentarii ar fi inutile. Copilăria şi satul sunt parte a identităţii personale şi pierderea acestora duce la dezastrul personal. Teme esenţiale. Mă întreb şi cred că şi conducerea ţării noastre s-ar putea întreba prin politici publice dacă aceştia se vor întoarce acasă curând ori odată crescându-le copiii în străinătate, educându-se acolo, vor continua să devină cetăţeni ai altor state pentru totdeauna?  

Ce bine că internetul ne poate apropia măcar o clipă de ţara noastră. Din cântecele deja publicate, Vasile Chira parcă este îndrăgostit de doină. Ultima extrem de lungă este chiar binecunoscuta balada lui Pintea Viteazu. Poate de un Pintea Viteazu am avea nevoi astăzi ar spune cineva…

Sper să continue să ne facă părtaşi la talentul său muzical şi să ne încânte inima oriunde am fi, în Maramureş, în Bucureşti sau altundeva în lume. La Mulţi Ani, Români!

„Vasile Chira cântând trezeşte în noi spaima adâncă de tăcere, de tăcerea inexistenţei. Cântecul trebuie să nu se mai oprească, pentru că doar el ne mai aduce aminte că suntem, că existăm, iar încetarea cântării înseamnă şi încetarea fiinţării noastre.

Dar cântarea lui Vasile Chira ne pregăteşte şi pentru liniştea cea mai presus de orice „viersuire” posibilă şi de aceea „înfloriturile” melodice nu sunt gratuit măiestrite, ci au rostul de a pregăti înălţările (ecfonisele ?) şi „lungirile” acelor atât de mişcătoare poposiri sau aşezări pe cuvintele esenţiale, icoane ale Cuvântului dincolo de vorbele trecătoare. 

Ascultându-l pe Vasile Chira înţelegem mai bine de ce muzica nu este, în primul rând, artade a cânta, ci de a auzi şi de a asculta... Desigur, e vorba de ceea ce aude şi ascultă artistul, nu auditoriul. Ascultându-i uşoara tărăgănare, lina ezitare din ritmul şi intensitatea cântării, îmi dau seama că nu cântă nici un vers fără ca mai întâi să-l fi auzit, venind de undeva dintr-un străfunde lume inaccesibilă nouă, celor care îl ascultăm.”

Citate publicate pe coperta CD-ului scrise de Vasile Grajdian şi Sebastian Moldovan, profesori universitari la Universitatea “Lucian Blaga” Sibiu.