Centenar. Memoria trecutului, necesară pentru construirea viitorului

Suntem în prag de Centenar. Începem anul care ar trebui să facă un bilanţ al ultimilor 100 de ani ai României. Cu bune şi rele. Am însă o mare teamă, anume că va fi un an plin de festivism şi cu prea puţin conţinut critic.

Ştim cu toţii ce înseamnă festivism. Dar ce înseamnă acţiuni cu conţinut critic?

Înseamnă oportunitatea de a ne putea oglindi la trecutul nostru şi de a pune întrebări despre marile noastre drame ale ultimilor 100 de ani, anume comunismul şi tranziţia. Înseamnă, de asemenea, găsirea vinovaţilor pentru crimele comunismului, dar şi aflarea responsabililor pentru moartea a mai bine de 1000 de oameni la Revoluţie. Ultimii 30 de ani îmi confirmă că, aproape oricât de multe întrebări ne-am pune şi oricât am încerca să reparăm această rană a României, sistemul se opune. Ceva ne ţine pe loc. Asta nu înseamnă că ar trebui să ne oprim din a încerca să îi tragem la răspundere pe cei care se fac vinovaţi fie de crime în comunism, fie de o tranziţie care încă mai continuă.

Centenarul este o ocazie bună pentru a începe o dezbatere reală şi serioasă despre problemele noastre ca ţară. Suntem oare o naţiune matură? Sau acum începem să ne maturizăm?

Problemele cu care se confruntă România astăzi sunt un simptom al unui sindrom social care a început acum 70 de ani. Deci, fără înţelegerea trecutului nostru, în mod cert nu vom putea vorbi serios despre viitorul nostru. 

Aşadar, pentru a înţelege problemele curente, trebuie să facem un arc în timp şi să ajungem la începuturile abuzurilor comuniste. Falsificarea alegerilor parlamentare în 1946, alungarea regelui din ţară, naţionalizarea, exterminarea elitei intelectuale şi politice, colectivizarea, sistematizarea satelor, distrugerea patrimoniului istoric din marele oraşe de către comunişti. 

La prea puţine dintre abuzurile inerente fenomenelor de mai sus cei vinovaţi au fost traşi la răspundere. Sistemul de după 1989 a încercat sistematic să ascundă sub preş crimele comunismului. Însă metehnele trecutului par recurente în Romania de astăzi. Acest lucru însemnă că nu putem abandona dezbaterea despre trecutul comunist. Nu ne permitem. 

Iar această dezbatere poate fi concentrată pe doi piloni, condamnarea vinovaţilor, dar şi păstrarea memoriei despre acea perioadă, atât de necesară pentru educarea viitoarelor generaţii.

Prea puţine victime ale comunismului şi ale tranziţiei au parte de o clarificare a abuzului pe care l-au suferit. De 28 de ani, politicienii care ar trebui să gestioneaze memoria acestor victime au tot interesul să ascundă torţionari, securişti, abuzatori şi criminali. Regimul Băsescu a avut o încercare plăpândă de a face ordine în trecut, dar din păcate a fost o iniţiativă superficială şi fără repercusiuni concrete pentru călăi şi dreptate pentru victime. Dintre sutele de torţionari comunişti, avem condamnaţi doar 2 până acum. Vişinescu şi Ficior. Pentru acest lucru trebuie să mulţumim Adelinei Ţinţariu şi echipei IICCMER.

În anii '90 s-a întâmplat totuşi un miracol. Singurul de acest gen şi de asemenea amploare în România postcomunistă. Istoricul Romulus Rusan şi poeta Ana Blandiana reuşeau să pună pe picioare cel mai elaborat memorial care cinstea memoria elitei intelectuale, politice şi clericale ucisă de comunişti. Se întâmpla la Sighetul Marmaţiei. Neîntâmplător, sistemul nu a încurajat multiplicarea exemplului celor doi pionieri. A rămas aşadar nefăcut acelaşi memorial pentru victimele deportării în Siberia, Bărăgan sau Canal, memorialul naţionalizării de la oraşe şi sate, memorialul colectivizării, memorialul sistematizării satelor şi a urbanizării forţate, memorialul revoluţiei sau memorialul copiilor ucişi în casele de copii, după şi înainte de 1990.

Înapoi la Centenar. Sper să fie cu puţin festivism. Că altceva mi-e greu să sper. Culmea, parlamentar fiind, după 30 de ani de iluzii, nu pot să mă aştept că statul o să facă ceva consistent în această direcţie. Sper că această lipsă să fie compensată de opoziţie şi de societatea civilă. Aşadar, vă anunţ că, împreună cu mai mulţi prieteni, dintre care doi aparte, antreprenorul Octavian Pârţac şi profesorul de istorie Ovidiu Albert, lucrăm de jumătate de an la Memorialul Colectivizării din România. Nu sunt promisiuni de politician. Muncim constant şi structurat. Am cumpărat două imobile cu conexiuni directe cu fenomenul colectivizării şi constituim Consiliul Ştiinţific din care face parte şi doamna Ana Blandiana. Totul se petrece la Tămaşeni, în judeţul Neamţ. Pe valea Siretului