Chiulul din prima zi

1998. Deschiderea anului universitar. Îmi îmbrac scheletul cu cele mai bune ţoale din dotare şi plec, din  Măgurele, spre facultate. Ca să ajungi din Măgurele pe Schitu Măgureanu unde este facultatea, trebuia să iei autobuzul 203, să schimbi cu troleibuzul 96 până la Eroilor şi de acolo cu autobuzul 336 până la Kogălniceanu. Cu totul îţi lua, într-o zi aglomerată precum cea de 1 octombrie, cam 90 de minute.

Aveam 68 de kilograme, 180 cm în înălţime şi păr. Mult şi creţ de ziceai că sunt o oaie merinos. Părul creţ, plus culoarea mea „blond-măslinie” făcea pe mulţi valutişti din centrul Bucureştiului să îmi vorbească în engleză „Dollars, we buy dollars.” De-al dracului, le spuneam „sorry, no” şi treceam mai departe. Unul singur, odată, a observat accentul ţigănesco-moldovenesc al limbii engleze din posesie şi-a zis oarecum surprins: „să moară mă-ta de tu nu eşti ţigan”. Am dat din umeri, ca şi cum nu aş fi înţeles ce zice, gândindu-mă ce-o avea ăla cu mama de a simţit nevoia să o aducă în discuţie…

Costumul gri pe care îl purtam fusese a unuia dintre fraţii mei care avea, în acea perioadă, 104 kg şi 188 cm înălţime. Măiestria mea în a croi nişte pense la pantaloni a transformat obiectul vestimentar într-o paraşută care, mai ales pe o vreme de toamnă brăzdată de vânt, transforma scheletul ambulant ce eram într-o chestie mare, umflată şi bineînţeles, bufantă. Recunosc că atunci când vântul era destul de puternic, evitam să port acei pantaloni, nu de alta, însă greutatea din dotare plus cantitatea de aer ce putea fi înmagazinată de cracii vestimentaţiei mele putea să îmi asigure o călătorie aeriană gratuită până la Ruse. Sacoul, parte a costumului, îl purtam aşa cum era „la modă”, suflecat de vreo 2 ori, altfel riscând să îi fac concurenţă serioasă lui Mutulică. Mi-am pus şi o curea şmecheră, singura din întreaga mea garderobă, mi-am călcat o cămaşă albă – cea mai bună, m-am dat cu spray să miros frumos şi am fugit spre autobuz.

În 203 lume multă. Mulţi agricultori din zonă, ca să nu zic ţărani, se duceau către Piaţa Rahova cu produsele spre vânzare. Mirosul de transpiraţie se amesteca cu cel de castraveţi, gogonele, găini şi alte vietăţi şi cred că şoferul voia să concureze la Guinness World Records la categoria cei mai mulţi pasageri care intră într-un mijloc de transport în comun. Partea bună era că, în momentul în care autobuzul se oprea în staţie şi uşile de deschideau, curenţii de aer transformau pantalonii mei bufanţi într-un rezervor de aer proaspăt care trebuia să mă ajute să nu vomit până la următoarea staţie. Tot drumul am râs tâmp gândindu-mă cum aş fi transformat provocarea lui Făt-Frumos către Zmeu, dacă Făt-Frumos ar fi călătorit cu 203-ul în locul meu: „în ciorapi să ne mirosim sau în 203 să ne îngrămădim?”.

Ajung la troleibuz. Cămaşa mea, cu un procent suficient de mare de sintetic în componenţă, era deja udă. Mirosul de parfum care mă înconjura la plecarea din camera de cămin se transformare într-o chestie ce nu putea fi uşor definită însă care provoca icnete celor din jur, chiar şi mie. M-am căutat să văd dacă nu cumva vreo vietate din cele ale agricultorilor cu care am călătorie s-a sinucis şi descompus în buzunarul meu, însă nu am găsit nimic. În ciuda faptului că eram la ora de vârf, am avut în jurul meu suficient de mult spaţiu .

De la Eroilor am luat-o pe jos, cu sacoul pe umăr. Vântul bătea uşor şi, pe lângă latura poetică a acestui lucru, ajuta să se usuce cămaşa pe mine. Cele 15 minut pe jos, până la Kogălniceanu, s-au transformat în 30, pentru că, aşa cum îi şade bine unui student în anul I care nu este din Bucureşti, m-am rătăcit.

În sfârşit ajung şi la facultate. Voios şi cu sacoul pe mine, intru izbindu-mă de goliciunea sălilor. Nimeni! Nici ţipenie de om! Ies afară să văd, pe placa de la intrare, dacă am nimeni unde trebuie! Acolo era! Apare o doamnă care uitându-şi la mine, mă întreabă „da’ tu ce cauţi aici?”. Eu, mândru: „Păi sunt student în anul I, aici”. Ea: „păi şi nu eşti la deschidere?”. Eu, puţin enervat: „păi asta încerc să fac!”. Ea: şi ce cauţi aici?!”. Eu, nedumerit: „păi şi unde Dumnezeu să fiu?”. Ea: „deschiderea este în Aula Magna, la Drept”. Eu, descumpănit: „şi unde dracu mai e şi asta? Şi ce fel de aulă ziceaţi că e…?”.

Alerg spre Drept. Cămaşa îmi transpira din nou şi mirosul pe care îl degaj devine pestilenţial. Văd tinerii buluc pe scările Rectoratului, semn clar că festivitatea se terminase. Zic „la dracu şi cu facultatea asta! Uite, am chiulit din prima zi!”.

Cu cămaşa udă în spate, îmi transform corpul în catarg şi pantalonii în pânză şi mă îndrept către staţia lui 96. „La bulivard, birjar! La bulivard…”.