Cine sunt cei din Piaţa Victoriei?

Am fost la mitingurile acestea începând chiar cu ultimul al lui Ceauşescu, sperând să se întâmple ceva acolo. Am stat atunci ce am stat, până aproape de sfârşit, şi crezând că nici de data aceasta (aceea) nu „se va întâmpla“, am plecat agale spre casă. Însă la câteva minute de la plecarea mea a început, eram pe la Dalles. M-am întors.

Apoi m-am luptat cu FSN-ul în toate felurile posibile, casa mea din Armenească devenind un adevărat „centru de operaţii“ în care ne adunam cei din jurul lui Ion Raţiu – aproape de casa din Praporgescu. Minerii au venit la mine acasă, nu ne-am „hârjonit“ doar prin Piaţa Universităţii. Tot acolo, la mine acasă, i-au tăiat cuiva piciorul cu securea. Sectoristul Stoica mai că nu-l ţinea pe bietul om să nu se mişte, să nu îşi greşească mânerul locul ales de tăiere.

Toţi cei din casa din Armenească au fugit atunci din ţară, în câteva zile. Ion Ghica a stat în Ambasada Franţei vreo două săptămâni, până au reuşit să-l scoată şi pe el. Cam tot atât am stat şi eu ascuns într-o casă de pe strada Sfinţilor, cât m-au mai căutat nişte oameni prin Armenească.

Apoi m-am făcut evaluator de oameni, nici eu nu ştiu de ce. Poate fiindcă făceam asta şi înainte, însă de amuzament. Aşadar, am evaluat oamenii aproape toată viaţa, din care ultimii 28 de ani ca să trăiesc din asta. Sunt plătit ca să mă uit la oameni, să le analizez cele mai mici gesturi, să mă uit cum sunt îmbrăcaţi, cum îşi ţin mâinile, picioarele, câţi nasturi au descheiaţi la cămaşă, să ascult ce spun, să-i întreb, să îmi fac o idee dacă mint sau fură, să-i etichetez, să-i categorisesc într-un profil, să anticipez ce vor face în continuare, cum se vor purta, unde vor ajunge.

Şi sigur, chiar şi când nu mă plăteşte nimeni pentru asta, nu mai pot face altfel, nu mă voi mai putea opri vreodată din analizarea şi evaluarea oamenilor, oricine ar fi şi în absolut orice context. Mi-a intrat definitv în reflex şi chiar în ADN, aşa că nici măcar nu mai încerc să nu evaluez pe cineva, chiar dacă îl am în faţă câteva secunde. E că în Ucenicul Vrăjitor, nu se mai poate opri.

Am plecat spre Piaţa Victoriei, aşadar, venind dinspre Piaţa Dorobanţilor pe Paris. Pe la Piaţa Quito am întâlnit primii poliţişti şi jandarmi. M-am uitat la ei, am tras cu urechea la ce spuneau, i-am analizat. Nimic nou. Apoi, circulaţia către piaţă a început să o depăşească vizibil pe cea din sens invers. Aproape toţi în grupuri şi aproape toţi în perechi, în interiorul grupurilor. Nu m-a surprins uniformitatea markerilor sociali, dar am reţinut-o.

Am ajuns în piaţă puţin după şase, era deja multă lume. Mi-am făcut un calcul cum să o acopăr toată şi m-am oprit la o spirală, pornind dinspre exterior, din punctul prin care am intrat, în bulevardul Aviatorilor. M-am uitat la ei cu atenţie lungă, şi mulţi au remarcat asta. Cum erau îmbrăcaţi, înainte de toate, ce accesorii aveau cu ei, cum arătau, cum stăteau, ce făceau, cum gesticulau, în ce grupuri erau, cât de asemănătoare erau grupurile, familiile, cum relaţionau unii cu ceilalţi şi, mai ales, cu străinii, ce vorbeau între ei, desigur, când puteam trage cu urechea…

Am recunoscut imediat profilul. Mai ales că pe unii îi şi cunoşteam. Ştiam că îi voi găsi acolo, însă mă surprindea din ce în ce mai tare uniformitatea compoziţiei mulţimii. Pe zone incredibil de largi nu era aproape nimic disonant, adică grupuri sau chiar indivizi cu markeri sociali caracteristici unui profil îndepărtat celui dominant.

Erau toţi în ţinute lejere, casual, însă nu de picnic sau de casă, ci de oraş, multe atent asortate, cu gust, mai ales fetele. Reflexele politeţii sociale funcţionau la capacitate maximă, nu am observat un singur rateu. Toţi îţi făceau instinctiv loc şi îşi cereau scuze dacă realizau că nu au făcut-o destul de repede. Dar, mai ales, zâmbeau. Zâmbetul acela social, occidental, mecanic sau nu, că nu îţi mai poţi da seama, dar nici nu mai contează, la urma urmei.

Aceia erau oamenii educaţi şi civilizaţi ai Bucureştiului şi ai României, dar nu „peste medie“, ci cei de sus, cei 20% care concep şi construiesc 80% din lucrurile valoroase din ţară, şi fără de care totul ar deveni complet imprevizibil.

Cunosc bine profilul, sunt cei care vin la mine la birou şi cu care mă întâlnesc zi de zi în locurile prin care ajung. Şi pe care toată lumea îi recunoaşte, la urma urmei. Sunt liceenii care învaţă pe rupte, sunt cei care au muncit din greu în facultate, care au învăţat nu doar ca să treacă examenele, care îşi fac treaba pe unde au ajuns să lucreze şi atunci când nu sunt supravegheaţi îndeaproape, fiindcă „aşa trebuie“. Sunt cei care ar fi putut face multe lucruri ilegale sau urâte în viaţa lor, fără riscul de a fi fost descoperiţi sau de a suporta vreo consecinţă, ba dimpotrivă, însă nu au făcut-o. Era România occidentală acolo, cea puţină care a fost aşa dintotdeauna, dar şi cea occidentalizată în ultimii ani, deopotrivă.

În prima zi am fost şi eu în tricou. Sâmbătă, însă, mi-am pus o cămaşă şi papionul, pentru prima dată de când tot merg pe la aceste mitinguri. A fost felul meu de a le arăta ce cred despre ei, altă idee mai bună nu mi-a venit.

Uniformitatea aceasta surprinzător de compactă a fost în zona Paris, Aviatorilor, Kiselev, Muzeul Antipa, Ion Mihalache. Câteva diferenţe au început să fie vizibile în mulţimea de pe Titulescu, Buzeşti, Calea Victoriei şi Lascăr Catargiu, însă relativ minore. Mai vizibile, şi chiar câteva disonante clare erau în mijlocul pieţei, unde e steagul UE, dar mai ales în zona tribunei din centru şi în dreapta ei, cum te uiţi spre guvern, în zona pasajului subteran.

Ştiam cu două zile înainte că vor fi violenţe, ştiam în mare şi cam ce se va întâmpla, şi am fost convins că de acolo va începe. Dar nu pentru că mi-am dat seama că cei câţiva din dreapta aveau un profil de violenţi, sau predispuşi la asta, fiindcă nu am putut să-i evaluez, nu am un profil operaţional al lor. Ci pentru că eram absolut sigur că ceilalţi nu o vor face.

Şi chiar aşa a şi fost, la scurt timp. M-am apropiat, aş fi dat orice să-i văd de aproape pe cei care au atacat jandarmii, sunt printre puţinele profiluri aproape deloc documentate din portofoliul meu. Însă nu a fost să fie, jandarmii au început să dea cu gaze. Nu am crezut că mai ajung pe picioare la margine, însă am reuşit, în cele din urmă. M-am dus înapoi în zona Kiselev – Aviatorilor şi am privit de la distanţă. Dar nu mai avea mare „haz“, şi nici nu am mai învăţat nou, ştiam deja ce era de ştiut.

Ieri (sâmbătă), însă, a fost o diferenţă vizibilă în aspectul mulţimii, şi nu aş mai recunoscut profilul la fel de uşor ca în prima zi, deşi presupun că nu s-a schimbat aproape deloc compoziţia ei socială. Dispunerea geografică a fost aceeaşi, trăsăturile şi comportamentele la fel, doar că îmbrăcămintea era mai lejeră şi mai sport, cu mult mai multe sorturi, pantaloni scurţi şi tenişi decât vineri. Semn că oamenii erau pregătiţi pentru mai multă şi mai rapidă „mişcare“ decât în ziua de dinainte, mai ales că mulţi aveau şi măştile la îndemână. De jucărie, din acelea chirurgicale, dar tot un marker interesant era şi acesta.

Asta spune ceva, şi mie mi se pare relevant. Oamenii aceia din piaţă au venit vineri îmbrăcaţi de oraş, cred că extrem de puţini dintre ei se aşteptau să fie gazaţi şi să primească şuturi în spate sau bastoane în cap. A doua zi au venit mai pregătiţi pentru asta, însă sâmbătă nu a fost nici cea mai mică urmă de violenţă. Cel puţin până pe la zece, cât am stat eu acolo.

Şi nu doar asta, ci nu a fost rupt vreun arbust sau călcat vreun trandafir de pe Aviatorilor. Nu am văzut niciun semn de circulaţie, panou sau obiect rupt sau îndoit măcar. Toate restaurantele şi cafenelele din Piaţa Victoriei îşi serveau clienţii ca în oricare altă zi, şi vineri şi sâmbătă, şi nu cred că are cineva de acolo azi vreun scaun zgâriat sau o scrumieră spartă în inventar.

Cei de la poliţie, de la jandarmerie, de pe la serviciile secrete şi cine mai ştie de pe unde, au specialişti mult mai buni decât mine în „profilig“, în analiza comportamentelor de grup şi de mulţime. Ştiau, cu siguranţă, cine sunt cei care vor veni în piaţă, ce vor face, cum se vor comporta, ştiau până şi cum vor fi îmbrăcaţi, sunt convins. Şi ştiau şi că vor fi violente, ştiau (şi ştiu şi acum) cine sunt huliganii, inclusiv nominal, nu am vreo îndoială, ştiau ce vor face. Dar i-au lăsat să o facă, şi apoi au acţionat conform unui plan aparent bine stabilit dinainte.

Eu (încă) nu merg atât de departe, cum o fac alţii, să cred că huliganii au fost trimişi organizat şi coordonat, cred doar că au fost lăsaţi intenţionat, urmăriţi de la distanţă. Sigur, detaliile nu vor fi aflate vreodată.

Şi un ultim cuvânt, ca să anticipez puţin răspunsul pentru cei care, orice aş scrie, mă somează indingnati să nu mai etichetez şi să nu mai generalizez. Ei cred că o evaluare şi o catalogare se fac după o îndelungă analiza şi chibzuinţă, şi că „sentinţa“ cu eticheta şi cu categoria este dată ca la judecătorie, după un an sau doi.

Nu prea e aşa. Şi în meseria mea, şi în altele, şi în viaţa de zi cu zi, toţi lucrează cu un set de profiluri la care fac apel, conştient sau nu, când încep să îşi formeze o părere despre cineva. Că eu am mai multe profiluri de lucru, şi că sunt mai bine şi mai detaliat definite, nu schimbă cu nimic esenţa mecanismului. Toţi punem câte o etichetă aproape instantaneu şi încadrăm pe cel în cauză în profilul cel mai apropiat, după câteva indicii aleatorii, şi adesea după unul singur, în câteva secunde. Apoi, pe măsură ce se mai adună indicii, schimbăm eticheta cu alta şi îl mutăm pe om dintr-un profil în altul. Fără sfârşit, practic. Dar, cu cât  etichetele şi profilurile sunt mai asemănătoare de la o „mutare“ la alta, cu atât mai mult ai o confirmare că eşti pe drumul cel bun. Şi încă ceva: pentru încadrarea şi apoi menţinerea într-o categorie, într-un profil, important nu e numărul indicatorilor care îţi confirmă apartenenţa la profil, ci să nu fie nici măcar unul singur care să o contrazică, fiindcă acela invalidează totul şi trebuie să reiei analiza de la început.