Corupţie, anticorupţie şi confiscare extinsă

0
0
Publicat:
Ultima actualizare:

Am profitat de aceste prime zile ale vacanţei de Crăciun, o şansă pentru mine de a mă abstrage pentru o vreme atât de la obligaţiile universitare curente din care îmi asigur traiul zilnic cât şi de la cele autoasumate de comentator al fenomenului teatral , spre a-mi oferi bucuria unei reîntâlniri.

Aceea cu Emil Hurezeanu, nu în ipostaza de azi atât de meritată de ambasador al României în Germania, ci în aceea de jurnalist. Ocupaţie care l-a consacrat înainte şi după 1989 pe autenticul poet, confirmat ca atare încă din anii studenţiei sale clujene în redacţia binecunoscutului Echinox, dar şi în componenţa trupei de teatru Ars Amatoria. Trupă animată cu atâta succes, dar şi cu nespus de multe riscuri, prin anii 70-80 ai secolului trecut, de profesorul Ion Vartic. Socotit de Emil Hurezeanu, într-un text din 2015, „emblema eufori(oni)că” şi „prinţul Danemarcei noastre exilate”. De altfel, nu e exclus deloc ca poetul să fi fost de vină, prin bursa pe care i-au facilitat-o meritele sale creatoare dar şi Ana Blandiana, de cvasi-dispariţia literară a celui pe care Europa liberă  în limba română l-a consacrat drept un comentator premium al actualităţii politice româneşti.

Nu înainte ca aceeaşi Europă liberă să îi consacre poetului o ediţie a celebrei emisiuni a lui Virgil Ierunca, Povestea vorbei. Emisiune care sper să se regăsească undeva, în arhivele declarate pripit şi poate interesat pierdute, azi măcar parţial regăsite ale postului american cu sediul la München şi care pentru atâtea milioane de români a fost până în 1995, poate chiar şi mai departe, „postul nostru de radio”. Şi care rămâne astfel pentru românii din Republica Moldova.

Reîntâlnirea despre care vorbeam mai sus s-a produs graţie apariţiei la editura Curtea veche a unui impresionant volum intitulat Pe trecerea timpului –Jurnal politic românesc. O carte de mai bine de 500 de pagini format mare în care Emil Hurezeanu a adunat cam tot ceea ce a scris şi a vorbit, în împrejurări publice, fireşte, în ultimii 20 de ani. Mai exact între 1996 şi 2015.O carte ce vine să o completeze pe cea de aceeaşi factură, mai redusă ca dimensiuni, intitulată Între câine şi lup- Radiografii ale tranziţiei. Apărută în 1996, într-o dublă, dacă nu chiar triplă simbolistică, de loc, de timp şi de persoane, la Biblioteca Apostrof. Locul e Clujul niciodată uitat al studenţiei, timpul e acela al perioadei trecerii jurnalistului de la Europa liberă la Deutsche Welle, de la editorialele de sâmbătă la cele de duminică, persoanele sunt acelaşi Ion Vartic şi Marta Petreu.

Dar nu despre carte în ansamblul ei aş dori să scriu în însemnările mele de azi. Ci despre un text anume, datat doar 2004 şi atât. Şi anume despre textul intitulat Revizitarea bătrânei doamne.  Pe care îl socotesc de maximă actualitate. Un text în care, în cea mai mare parte, precum i se întâmpla odinioară, atunci când obligaţiile redacţionale îi cereau şi aşa ceva, Emil Hurezeanu rezumă un articol. E drept, o face cu exuberanţa, cu mirarea, cu distanţarea, cu semnele de întrebare subliminale sau subînţelese ce nu îi erau tocmai îngăduite de uneori poate prea rigidul cod de conduită jurnalistului de la Europa liberă

Articolul rezumat Medicamentul greşit; războiul împotriva corupţiei a lăsat lumea mai rea decât a găsit-o, a apărut în binecunoscuta revistă Foreign Policy, sub semnătura redactorului ei şef de atunci, Moisés Naim. Ideea de a-l rezuma pentru cititorul român i-a venit lui Emil Hurezeanu sub impresia lecturii unui Raport al Transparency International ONG care desemna România ca una dintre cele mai corupte ţări, notată ca atare cu 3 pe o scală de la 1 la 10. Ceea ce însemna că ţara noastră era în 2004 mai coruptă chiar decât Bulgaria, dar mai puţin coruptă doar decât Albania, Republica Moldova şi Ucraina. Şi mai însemna, şi aici îl citez pe Emil Hurezeanu, că „după deceniile comuniste a venit rândul erei de cleptocraţie”.

Care sunt ideile marelui editorialist american? După ce reaminteşte că în urmă cu zece ani, deci prin 1994, a fost declanşat mai peste tot în lume un război organizat împotriva corupţiei în economia căruia un loc de frunte e deţinut de o legislaţie extrem de severă, Moisés Naim scrie: „Astăzi războiul împotriva corupţiei subminează democraţia, face ca liderii nepotriviţi să fie aleşi şi distrage atenţia societăţilor de la probleme mai urgente”. Devenind explicaţia universală a răului oricărei naţiuni, corupţia şi atenţia acordată ei marginalizează şi minimizează interesul ce ar trebui acordat sistemului educaţional falimentar, stării dezastruoase a spitalelor ori înapoierii economice. Mitul, „fixismul” luptei anticorupţie, spunea Moisés Naim, a ajuns până acolo încât s-a ajuns să se creadă că „ajunge să-i înlăturăm de la putere pe corupţi şi viaţa noastră se va schimba în bine”.

Am citit şi recitit de câteva ori frazele decupate de Emil Hurezeanu din editorialul apărut în Foreign Policy. Precum Emil Hurezeanu am avut şi eu impresia că respectivele fraze şi alegaţii ar fi putut să apară la fel de bine într-un editorial scris de Adrian Năstase pentru Jurnalul Naţional. Cred că ceva asemănător auzim azi, în anul de graţie 2015, de la un politician de talia lui Călin Popescu -Tăriceanu, tot mai frecvent îngânat ba de Ioan Oltean, ba de Elena Udrea, ba chiar de Traian Băsescu. Fostul preşedinte ce şi-a făcut din lupta anti-corupţie mesajul şi obiectivul principal al celui de-al doilea mandat prezidenţial. Mesaj şi obiectiv în numele căruia şi-a subordonat şi călărit serviciile secrete şi care acum apare în ipostază de Ucenic Vrăjitor. Mai cu seamă atunci când în lupta anti-corupţie îi cad apropiaţii, fratele şi cumetrii. Cam mulţi la număr.

Fraze asemănătoare celor scrise acum 11 ani de Moisés Naim putem citi aproape zilnic pe blogul personal ori în paginile Evenimentului zilei sub semnătura „maestrului” Ion Cristoiu. Cel care, spre a-şi face discursul încă şi mai captivant şi mai rocambolesc, nu uită mai niciodată să pomenească de propria invenţie patentată ca atare: „binomul SRI-DNA”. Binom ce ar fi transformat lupta anti-corupţie în armă cum nu se poate mai utilă în eliminarea adversarilor politici incomozi.  

Fără îndoială, nu ajunge nici să proclamăm supremaţia, nici să rezumăm totul la lupta anti-corupţie. Nu se poate să văduvim capitole bugetare importante, precum educaţia şi sănătatea, aşa cum, din păcate, a făcut-o şi guvernul tehnocrat Cioloş şi să sporim banii alocaţi serviciilor în numele şi cu justificarea creşterii pericolelor de tot felul la adresa securităţii naţionale, printre care şi corupţia. Nu ajung doar arestările şi condamnările altminteri scurtate prin tot felul de artificii. Ele trebuie urmate de confiscări şi recuperări masive. Legiferate ca atare. Şi aplicate cu maximă rigoare.

Sunt sigur că ele îi vor speria şi intimida mai tare  pe mult prea corupţii politicieni ai României decât codurile de integritate adoptate de PNL şi de PSD, pe post de ineficientă sperietoare şi mijloc timid de salubrizare politică, înainte de lunga, reconfortanta şi prin nimic meritata vacanţă. Din care nu vor reveni decât la 1 februarie leneşii şi mult prea numeroşii şi prea abjecţii noştri parlamentari.

Cu ruşinoasa, scandaloasa, sfidătoarea garanţie a pensiilor majorate ori speciale cu tot.

Textul acesta a apărut pentru prima oară la data de 27 decembrie 2015. Îl republic acum, convins de actualitatea lui în condiţiile dezbaterilor aprinse despre soarta Antenelor voiculesciene. Soartă ale cărei origini tot în flagelul corupţiei se găseşte.

   

Opinii


Ultimele știri
Cele mai citite