Cum îşi bate joc Justiţia de români

Românii au multe motive de nemulţumire astăzi, din păcate. Dar cel mai mare este fără îndoială cel provocat de modul de funcţionare a Justiţiei. Este şi cel mai grav deoarece le slăbeşte încrederea în societate şi provoacă o respingere faţă de cei care ar trebui să-i asigure bunul mers.

Vorbim despre Justiţie care, într-o ţara normală, trebuie să fie stâlpul ţării... sau despre Injustiţie, care serveşte perpetuarea dominaţiei unei caste, unei nomenclaturi asupra populaţiei?

Întotdeauna mă întorc din România copleşit de poveştile care mi se spun. Şpăgi, decizii nedrepte, cumpărate, aranjate, amânate la infinit, cereri respinse ca nefondate pentru că oamenii nu mai au mijloacele de a-şi susţine până la capăt cauzele, care păreau solide. Se face totul pentru a-i descuraja! Cum să aibă cetăţenii încredere în instituţiile lor ?

Când românii îmi povestesc de întâmplările lor cu justiţia, mă frec la ochi. Am impresia că mă întorc în timp, pe vremea lui Ludovic al XIV-lea. În timpul liceului, profesorul ne punea să studiem comediile lui Moliere, care ridiculiza procesele din vremea acestuia, ce durau 10, 15, chiar 20 de ani.

Recent, o româncă din Arad, simplă profesoară, acum la pensie, cu un venit de aproape 800 lei pe lună, îmi povestea coşmarul prin care trece de 23 de ani, încercând să recupereze un teren de vreo 7 000 mp, singura moştenire de la tatăl ei, situat la ieşirea din Şimleul-Silvaniei. O poveste banală care din păcate ilustrează situaţia în care se zbat astăzi numeroşi români în faţa maşinăriei judiciare.

În primii zece ani ai luptei sale, această doamnă a căutat să găsească o înţelegere cu compania. Degeaba. Nu era primită. Se făceau că nu pricep ce vrea. Nu răspundeau la scrisori.

În timpul lui Ceauşescu, ca urmare a unei decizii ilicite a primăriei din Şimleu, Petrom (azi OMV-Petrom) a instalat pe acest teren în mod abuziv o staţie Peco şi ignoră în mod deliberat toate cererile de restituire sau despăgubire, în ciuda deciziilor tribunalelor.

În primii zece ani ai luptei sale, această doamnă a căutat să găsească o înţelegere cu compania. Degeaba. Nu era primită. Se făceau că nu pricep ce vrea. Nu răspundeau la scrisori. Mână în mână, primăria din Şimleu refuza să elibereze documentele cadastrale cerute, pretinzând că nu mai există, da, documente false etc. 

În faţa acestor dovezi de rea-voinţă, profesoara s-a hotărât să deschidă un proces. Puţini au încurajat-o pe această cale: « Nu ştii în ce te bagi… Nimeni nu a câştigat împotriva Petrom-ului, nici măcar BOR. Totuşi, Dumnezeu ştie cum se descurcă ».

Procesul a început în 2003, încă nu s-a terminat, decizia a fost amânată de 75 de ori! Procesul a fost mutat de 7 ori: de la Timişoara la Bucureşti, înapoi la Timişoara, apoi la Zalău, din nou la Bucureşti, ca să ajungă la Şimleu-Silvaniei, unde se află pe rol din 2010. Aici, cauza a fost amânată de 23 de ori în aceşti trei ani. Şi urmează alte peripeţii.   

De fiecare dată reclamanta se deplasează, ea sau avocatul (al patrulea deja). O zi, uneori două, pierdute pentru două minute de « deliberare », pentru a vedea că apare un nou judecător, care nu cunoaşte cazul şi amână cauza cu încă două luni pentru « studierea dosarului ». De fiecare dată se cer noi documente - aceleaşi de multe ori.

Din 2003 până în 2009, Curtea de Apel Timişoara şi-a amânat decizia de 34 ori, cerând mereu noi « probe », ca în final să se declare incompetenţi şi să trimită cazul la Bucureşti, care îl trimite înapoi la Timişoara spre rejudecare. Că să fie şi mai complicat, Timişoara disjungă cazul, trimiţând o parte la Bucureşti, alta la Zalău, apoi la Şimleu.

Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie de la Bucureşti a recunoscut în mod irevocabil dreptul de proprietate al doamnei acum 3 ani. Dar Petrom încă nu i-a dat primele despăgubiri hotărâte de justiţie, necesitând numirea unui executor judecătoresc.

La Şimleu, unde tribunalul trebuie să decidă suma finală a despăgubirilor, s-au făcut deja două expertize asupra terenului la cererea instanţei. Petrom a pretins o contra-expertiză. De un an, tribunalul a amânat decizia de 12 ori, pentru că Petrom nu a făcut-o încă, tot  aşa cum nu s-a prezentat adesea la proces. De 12 ori, profesoara sau avocatul s-au deplasat până Şimleu pentru nimic!

O tehnică deliberată, din păcate generalizată, folosită de « cei tari» : pentru a descuraja cetăţenii simpli şi să-i facă să renunţe, mizând pe încetineala Justiţiei şi pe costul procedurilor.

Ca această doamnă din Arad care nu se lasă bătută, am întâlnit şi alţi români decişi să meargă până la capăt. Şi am fost surprins de hotărârea lor : era vorba să-şi facă respectate drepturile, dar era şi un sentiment de demnitate  şi mândrie. În hotărârea lor de a face să triumfe dreptatea, am văzut un mesaj clar : « Aşa ar trebui să fie România ! »